Amintiri din democraţie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto Shutterstock
Foto Shutterstock

Nici măcar conspiraţiile reuşite nu fac istoria. Cine crede altceva e inocent, dar învins de capacitatea umanităţii de a-şi schimba cursul mult peste ce ar fi fost de închipuit. Epidemia care a capturat lumea în ultimele 3-4 sau cine ştie cîte luni e purtătorul şi conspiratorul şef al unei asemenea schimbări.

În urma ei, se înşiră paradoxurile care ne îngraşă neştiinţa. Cifrele şi teoriile se îmbulzesc, nerăbdătoare să se bată, cu mare precizie, cap în cap - ca să folosim o expresie luată din cataramaică. Dacă e, totuşi, ceva cert sau măcar inteligibil în lumea care iese de sub epidemie, atunci e vorba de presentimentul unei transformări generale.

Lumea post-Corona anunţă o schimbare pe care istoria a mai înregistrat-o şi a numit-o, amabil, mutaţie culturală. Cine vrea o comparaţie poate medita la viaţa unui francez, transformată, odată cu 1789, în nenumărate ocazii de deces pe o scenă de scîndură, sub o lamă deosebit de tăioasă. Sau, mai aproape, la destinul unui ţărănist, tăvălit de istorie, după 1945-47. Cu o singură şi tranchilizantă desoebrie: dispariţia violenţei. De aici impresia că totul e inevitabil şi că acceptăm o deplasare care a avut, deja, loc.

Să pornim de la banalităţi. Ca de obicei, cel mai bun ghid.

Prima banalitate esenţială spune că stingerea economiilor sub presiunea epidemiei a dezvăluit despărţirea lumii europene de manualitate. Aproape tot ce ştiau să facă, acum 40-50 de ani, populaţiile Europei şi Americii de Nord a fost suprimat sau uitat. Urbanizarea - cum s-a numit acest proces - presupune oameni care îşi vor trăi viaţa fără să fi lucrat ceva cu mîna lor (o casă, un scaun, ouă ochiuri comestibile). Excepţia e trabucul fumat à l’Auresco. Manual dar protejat.

Paradoxal şi ipocrit, vremuri obsedate de ecologie nu ştiu nimic despre natură, altfel decît prin medierea datelor şi teoriilor ştiinţifice. Pasiunea alarmată pentru soarta mediului nu e nimic mai mult decît hobby-ul unui maniac ignorant care îşi dă importanţă cosmică. Acolo unde modernizarea a luat forme extreme, detaşarea de practica naturală a produs consecinţe groteşti. Aşa de pildă, instalarea bucătăriei livrate prin GPS. Pe timpul izolării impuse de epidemie, anglo-saxonii au mîncat din palma curierilor. Sudicii şi Esticii au gătit. Memoria bucătăriei s-a păstrat numai în gastro-bantustanele tradiţionale, din Portugalia pînă în Ucraina, unde familia e, încă, intactă şi transmite cultură.

O altă revelaţie e lipsa de etnie a comportamentelor de grup. Mitul prostiei răsăritene, cu cetatea de scaun la Bucureşti, a explodat. Concursul pentru cea mai idioată reglementare oficială e în plină desfăşurare şi a produs, peste tot, capodopere. La Londra: carantina pentru vizitatori străini, la sfîrşitul şi nu la începutul epidemiei. La Viena: nici un restaurant după ora 23, cînd se trezesc viruşii.

Dar exemplul cel mai spectaculos e recursul la conformism, resentiment şi denunţ - socotite, atîţia ani şi atît de greşit, un monopol al fostelor regimuri comuniste est-europene. Societăţile occidentale au repetat spectacolul, cu talent şi entuziasm. Denunţul anonim, campaniile de demascare prin presă, organismele colectoare de reclamaţii, inamicii publici infieraţi fără răgaz (cazul Cummings în Marea Britanie) au intrat în scenă cu o naturaleţe surpinzătoare. Dar numai pentru cine s-a agăţat de prejudecata după care răul nu e o constantă umană ci o podoabă canceroasă, specifică universului comunist est-european. Nevoia de demonizare, tribalizarea resentimentară şi rugăciunile insistente pentru decesul caprei vecinului şi-au demonstrat forţa universală. Sociologia e singura datoare să aducă mulţumiri epidemiei.

Cotitura istorică înlesnită de epidemie a iniţiat o nouă arhitectură a ierarhiilor internaţionale. Redefinirea a început cu o absenţă: faimoasa dispariţie a UE, în primele săptămîni ale epidemiei. În această fază, UE a arătat ca o putere de faţă şi inutilă. Cînd, după aproape 3 luni, UE a reacţionat cu un plan de relansare în valoare de 750 de miliarde de euro, lucrurile s-au schimbat dar altfel decît era de sperat.

Din 750 de miliarde, 500 sînt granturi. Cadou. Dar nu deodată ci întinse pe 4 ani ca procente din PIB, unde PIB-ul e, peste tot, o valoare în scădere. Pachetul trebuie aprobat de fiecare stat UE, adică de 27 de ori. Patru state UE - Suedia, Danemarca, Austria şi Olanda - aşa numiţii Frugali sau, cu o formulă mai bună, Frigizi, nu acceptă formula actuală. Diluat pentru a satisface frigiditatea frugalilor şi pentru a îndestula frugalitatea frigizilor, pachetul va începe să funcţioneze, din primăvara lui 2021. Bolnavilor terminali li se va aplica primul bandaj peste 7-8 luni. La 1 an de la internare.

Aşa cum veţi observa peste cîţiva ani, cînd subiectul va dispărea în uitare, pachetul nu va schimba aproape nimic. Datoriile economiilor mari vor fi temporar securizate. În cazul micii economii româneşti, miliardele trebuie sărbătorite azi. Curînd, nu veţi mai auzi de ele. Nu va lucra numai frauda. Implementologia, proiectaristica şi condiţionările verzi, deja incluse între condiţii, vor sculpta declaraţii politice monumnetale şi vor măcina mărunt beneficiile reale.

Oricum, jerba statistică lansată de Comisie şi-a făcut datoria. UE a amînat ruptura Nord-Sud şi s-a scăpat de un guvern Salvini în Italia. Viaţa formală a UE se prelungeşte cu o generaţie. Obosită de grafice şi narcotizată de cifre, toată lumea a rămas cu imaginea ajutorului divin facilitat de UE. Realitatea e altundeva.

Pentru a echilbra pachetul nerambursabil, companiile cu rulaje de peste 750 de milioane euro vor fi impozitate cu 0,1%. Fireşte, companiile vor recupera aceste plăţi din preţuri. Care vor fi aplicate consumatorului. Banii cadou din granturi vor fi extraşi din buzunarul consumatorilor loviţi de scumpirea generală a vieţii. Aşa a apărut primul impozit european direct. UE debutează ca entitate ”biruitoare”. Companiile mari vor fi agăţate fiscal de UE. Deocamdată, discret. Acest pas deschide drumul spre un regim în care autoritatea politică acroşează economia. Tot aici se varsă efectul mişcării cu care Germania a salvat Lufthansa, injectînd 9 miliarde de euro. Dealtfel, mecanismul laminează avantaje germane. 52% din ajutorul de stat aprobat de Comisia Europeană a fost folosit de Germania.

Domesticirea economiei şi comasarea ei într-un bloc dirijat de stat sau de organisme supra-naţionale ca UE împing competiţia liberă spre dispariţie. Companiile lipsite de proptelele statului vor falimenta. Peştii cei mari, îmbrăcaţi în bikini de stat, vor înghiţi, cu tot cu acvariu, peştii cei mici, echipaţi în civil. Astfel stratificată, economia europeană se apropie de corporatism. Tendinţa evocă direcţia încercată de statele europene în timpul războiului (Mussolini a făcut-o doctrinar). Încă mai vizibil e semnul dispoziţiei cooperante faţă de modelul chinez (botezat cînd capitalism de stat, cînd socialism de piaţă). Înainte de a fi înghiţită de China, Europa se cumpără şi se chinezăreşte pe sine, în cont german.

Apropierea de formule care reţin din liberalism numai retorica e vizibilă şi în altă parte. Distanţa care separă UE de Statele Unite a devenit divorţ. Nedeclarat dar teoretizat de chiar şeful diplomaţiei UE, Josep Borrell - lider lansat în politică de Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol.

Lunea trecută, Borrell a descris, în faţa unui grup de diplomaţi germani, ”încheierea secolului american şi zorii secolului asiatic”. În martie, la Conferinţa pentru Securitate de la Munchen, acelaşi Borrell a ilustrat explicit rădăcinile ideologice ale acestei viziuni: ”Polonia e liberă cu ajutorul Vaticanului şi al Statelor Unite. Eu am trăit 40 de ani sub dictatură, în Spania, tot cu ajutorul Vaticanului şi al Statelor Unite.”

Raţionamentul lui Borrell vede în catolicism şi în în Statele Unite agenţi tiranici ai unei ideologii care a împiedicat Vestul să îmbrăţişeze democraţia prin care se înţelege stînga. Premiza borrellistă e jenantă şi egală cu doctrina putinistă după care, ocupaţia sovietică a eliberat Estul şi, impunînd comunismul, a adus democraţia. Cu analiza lui Borrell, definiţia democraţiei se reduce la accesul la socialism.

Această filozofie explică, în adîncime, fricţiunile şi, în cele din urmă, despărţirea UE de Statele Unite. Şi refuzul Angelei Merkel de a-l întîlni pe Trump la Washington. Multe oraşe americane ard, puse pe foc de campionii barbariei progresiste şi dna Cancelar preferă să monitorizeze, de acasă, emisiile de carbon. Cu speranţa că democraţia piromană va înlocui alegerile şi îl va debarca pe Trump. Noua ideologie a stîngii americane nu are nevoie de logică: orice persoană de culoare ucisă de poliţie e dovada că America e condusă de rasişti. De două ori mai mulţi albi sînt ucişi de poliţie, dar asta dovedeşte doar un tir bine reglat. Întrucît nu există albi de culoare.

Efectul cumulat al acestor nivelări promite stagnarea sub clopotul noului consens administrativ-dogmatic. Capitalismul generic nu va avea duşmani declaraţi ci numai imitatori ajunşi din urmă de paranoia sau de bolile sclerotice ale asistenţialismului. Primul caz acoperă Rusia şi ideologia ei de tractor patriotic. Al doilea, o Chină care se bate cu timpul, încercînd să se îmbogăţească înainte să îmbătrînească.

Era democraţiei nu se încheie cu un crah teribil, ci cu o decadenţă prielnică şi sustenabilă, gestionată de oligarhii nepotiste unificate. Tabloul final e omogenizarea elitelor, într-o nomenclatură interşanjabilă, de la o naţiune la alta.

Crizele au devenit cel mai util material politic la îndemîna acestei noi, auguste şi experte nomenclaturi. Nimic nu pretextează mai credibil prelungirea regimului de control decît urgenţele medicale amplificate mult după dispariţia lor. Şi nimic nu sfinţeşte mai trainic ideologia unică decît cruciadele morale declanşate periodic şi politic.

Legitimitatea obţinută prin vot e o amintire firavă şi formală. Încă una din amintirile uitate ale democraţiei.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite