Era liniştea orei de prânz pe care cartierele de blocuri sau cele din zonele centrale au uitat-o demult, cu pisici traversând peste garduri şi câini lătrând adormiţi, revigoraţi doar de eventuala prezenţă a stăpânilor. Oricum, pe aleea respectivă nu mai era nimeni altcineva decât extraterestrul şi, în depărtare, o pisică.

Ce făcea acolo era absolut neaşteptat, chiar şocant: îmbrăcat în salopeta portocalie specifică lucrătorilor din compania de stat care asigură curăţenia, extraterestrul muncea de zor adunând frunzele uscate pe care le punea apoi într-un tomberon pe rotiţe. Am vrut să fiu sigur că am surprins corect evenimentul excepţional, m-am retras uşor înspre intrarea într-o grădină şi am aşteptat să văd cum greşeşte şi, constatând cât e de singur, să facă ceva care să-i trădeze adevărata provenienţă extra-galactică. Eventual să cârmească uşor din nas şi frunzele să se adune singure, fie să provoace un vârtej din acelea cosmice care să aspire totul, oricum ceva în acest gen.

Vă dezamăgesc: a măturat în continuare şi a trecut pe altă alee. L-am urmărit în continuare şi, nimic, extraterestrul tot aia făcea.

Poate abuzez de spaţiul pe care mi-l oferă colegii de la „Adevărul”. Poate ar fi trebui să răspund neostoitului dumneavoastră interes pentru ce fac sau nu fac ruşii, americanii şi ce ni se va spune să facem şi noi.

Sigur că aveţi perfectă dreptate să urmăriţi jocurile internaţionale care se înfoaie în jurul României. Sper, la fel ca şi dumneavoastră, că va învinge normalitatea.

Dar normalitatea este o construcţie pe care rar, din ce în ce mai rar o reuşesc politicienii. Ea vine, sau cel puţin ar trebui să provină din dorinţa şi capacitatea unui popor de a clădi şi apoi păstra normalitatea vieţii de fiecare zi.

Nu ştiu cât pot politicienii să impună gesturile şi mentalităţile care compun această normalitate. Ce-ar putea ei să facă este să guverneze cu bun-simţ şi cu ştiinţa ordonării într-un sistem coerent a priorităţilor naţionale.

Dar restul se petrece la alt nivel. Exact la acela unde, spre totala mea stupefacţie, a apărut şi muncea, liniştit, chiar pedant şi serios, extraterestrul de care vă vorbesc. Nu era nimeni să-l supravegheze, nu era nici un şef de sindicat să-l îndemne cu lozincile mobilizatoare din dotare, nu era nimeni de la primărie, nu era nici măcar un preşedinte de stradă sau de cvartal, dacă or mai fi şi ăştia în funcţiune. Era un simplu extraterestru care, la el în galaxia aia îndepărtată, pesemne că învăţase de la părinţii săi extratereştri regulile unui altfel de trăit în societate decât cel cu care ne-am obişnuit.

Numai asta trebuie să fie explicaţia: n-avem extratereştri! Altfel cum vă explicaţi mizeria sumbră care persistă în unele cartiere bucureştene cu gunoiul lăsat săptămâni pe străzi sau cu parcul central al Bucureştiului, odinioară splendida bijuterie numită Cişmigiu, puţind neîngrijit şi nesimţit exact sub ferestrele Excelenţei Sale domnul Primar General?

Desigur că ştiţi că România are nevoie urgentă de forţă de muncă străină din cauza depopulării reale şi cred ireversibile datorate plecării în mare viteză a forţei de muncă, mai ales a tinerilor. Vor trebui deschise masiv porţile către migraţia necalificată şi semi-calificată din Orientul Apropiat şi Asia. Asta a început deja şi va continua. Dar, dacă ştim asta, oare n-ar fi mai bine să importăm extratereştri? Poate, când va avea timp, Prim doctorul nostru în ştiinţe militaro-politice care păstoreşte Guvernul va decide instituirea unei comisii speciale care să studieze problematica şi, cine ştie, băieţii din galaxia aia îndepărtată să trimită, măcar cu titlu exploratoriu, un contingent de colegi ai extraterestrului pe care l-am văzut azi la lucru.

Să nu-mi spuneţi că nu era extraterestru şi că era un simplu angajat la Administraţia străzilor sau cum s-o numi corporaţia respectivă. Să nu-mi spuneţi asta deoarece cred că nici dumneavoastră nu credeţi.

P.S. Tot azi, în dreptul parcului IOR, am constat un alt fenomen echivalent cu apariţia unui OZN, oricum provocând stupefacţia trecătorilor, imediat angajaţi în dispute contradictorii asupra unicităţii sau repetabilităţii sale: a trecut un troleibuz! Unul, dar a trecut! Şi, cu imens interes, am auzit vocea suavă a unei doamne elegante împărtăşind asistenţei cum că „dragă, prima oară m-am suit într-un troleu când am mers de la Constanţa la Mamaia!”. De aici comentarii pe care mi-e destul de greu să le repet că s-ar zice una sau alta.