În anul precedent compania pierduse peste 200 de milioane de euro din profitul său anual datorită grevelor piloţilor. Companie publică pînă în anul 1994, Lufthansa, cel mai mare operator aerian din Europa, e azi deţinută de agenţi privaţi în proporţie de 88.52%, ca şi de MGL Gesellschaft für Luftverkehrswerte (10.05%), Deutsche Postbank (1.03%),şi Deutsche Bank (0.4%). Angajaţilor li s-a oferit încă din 1970 posibilitatea de a lua acţiuni în loc de bani, iar la privatizare circa 3 la sută din acţiuni au mers către ei. Pe scurt, toată lumea e interesată să funcţioneze compania pe profit. Nimeni nu l-a împins sau lăsat înadins pe pilotul bolnav în spatele manşei. El zbura deja de săptămâni întregi cu tulburări psihosomatice de vedere (ca exemplu, poate vedea negru în faţa ochilor, e cea mai frecventă), avea certificate de la doctori ca să nu se ducă la lucru. Pur şi simplu mecanismul de verificare a stării de funcţionare a persoanei Andreas Lubitz, care nu era o maşină, ci un om, un om grav bolnav în căutarea unui zid de care să se zdrobească, cum sînt mulţi sinucigaşi în momente de decompensare, acel mecanism lipsea. Dimpotrivă, cum s-a văzut şi din discursul dominant din presă, o civilizaţie superraţionalizantă în care gîndim în unităţi de profit (util, unitatea ”utilităţii” cum e numit în teoria jocului profitul personal) nu mai poate concepe că lumea raţionalităţii este doar o lume între altele, iar intersecţia ei cu celelalte poate duce la dezastre.

Ciudat că acceptăm că există geometrie neuclidiană, algebră non-booleană, că pe lîngă legile gravitaţiei funcţionează cele ale lui Einstein, că la o mie de valuri predictibile vine unul de înălţimea unui tsunami fără cauză aparentă, dar nu acceptăm ceva mult mai puţin abstract şi mai aproape de noi, că există un coeficient de persoane şi situaţii în care raţionalitatea e limitată sau de altă natură, şi că pentru asemenea situaţii trebuie să existe un mecanism de risc. Nu poţi spune, cum a făcut presa, că de ce nu s-a omorît ăsta singur, că poate el nu mai percepea pe nimeni altcineva la acel moment, nu mai vedea şi nu mai gîndea, era un om bolnav. Nici nu poţi căuta ”un motiv” cum hilar raportează depeşele agenţiiilor, pentru că motivul e boala însăşi, şi un procuror trebuie să priceapă chestia asta. Cînd ai un business care e o companie aeriană, trebuie ca pe lîngă riscurile tehnice să te gîndeşti şi la cele umane. Iar argumentul meu este că această faimoasă companie a căutat-o cu lumînarea, eliminînd factori de control indispensabili. Dacă nu mai există nimeni să îţi cerceteze nici actul de identitate, dacă promovezi agresiv maşina în detrimentul omului chiar dacă există pasageri vîrstnici sau analfabeţi care vor avea totdeauna nevoie de asistenţă la îmbarcare (ştiu ce spun, am avut discuţii cu agenţi Lufthansa în ultimi ani care mi-au şi explicat că asta e politica de stimulare, să le crească numărul de pasageri cu care nu ai practic contact uman). Am ajutat de multe ori alţi pasageri, ţărani din Balcani care merg la copiii lor în Statele Unite, în aceşti ani şi pot spune că unele companii se bazează pe un asemenea ajutor voluntar de la pasageri, stafful lor fiind redus şi fugărit în toate direcţiile, plus fiind de trei ori mai mult la etaj la clasa întîi decât jos la clasa de economie unde sînt de zece ori mai mulţi pasageri. Şi toate astea la pasageri, dar stafful la rîndul său poate să aibă nevoie de asistenţă. Au dispărut, din motive de economie, psihologii de la lucru, populari în secolul trecut, deşi asta e o specialitate, poate doar poliţia să mai aibă aşa ceva. Ieri, 31 martie, într-un zbor Berlin-Frankfurt al Lufthansei, şefa de cabină ne-a declarat că ştie că ne facem toţi griji dar nu avem de ce, au fost toţi sunaţi de dimineaţă şi au dat asigurări că sunt OK. Nu vă mai spun, ca fost psihiatru, ce impresie mi-a făcut ideea că poţi stabili prin telefon (eventual unul programat prin software) dacă cineva face faţă stresului sau nu. Dacă aş avea timp de scenarii de comedie neagră, aş face unul cu o centrală telefonică, din acelea foarte populare în America, care să spună: ”Pentru sărit de la etaj personal şi neînsoţit, apăsaţi butonul unu, pentru impulsul de nestăvilit de a vă sugruma nevasta, apăsaţi butonul 2, pentru copii, butonul 3, şi aşa mai departe, asta cu avionul ar fi pe la 27, în ordinea frecvenţei”.

Stresul e inevitabil şi poate lua în unele circumstanţe forma unei grave boli, după cum bine a scris un psiholog pe forumul nostru de săptămâna trecută. Compania asta nu e conştientă defel, se consideră la ora asta că Allianz, asiguratorul, va plăti daune şi gata, dar nu ar trebui să fie aşa simplu. Grevele repetate sînt pentru că Lufthansa încerca de ceva vreme să reducă drepturile piloţilor (ieşirea la pensie la 55 de ani, de exemplu, cu 60 la sută din salariu plătibil pînă la 65) transferînd zborurile lor vechi pe companii noi, Germanwings sau Eurowings şi reducând operaţiile pe compania veche, unde sindicatele sunt puternice şi au drepturi.

Lupta asta a depăşit demult limita unor păreri diferite despre management şi a devenit un pericol pentru siguranţa pasagerilor. Pentru a creşte această siguranţă, compania trebuie regîndită şi da, costurile vor creşte. Pînă atunci, eu nu voi mai călători cu ei sau subsidiarele lor, nu doar pentru că pe 18 şi 25 am fost forţată să zbor cu Germanwings din cauza grevei (aş fi luat Air France de la început dacă ştiam), ci pentru ieri, zi în care aeroportul din Frankfurt ar fi trebuit închis din cauza vîntului, nimeni nu ne-a spus la Berlin că asta e situaţia, şi zborul 380 în care mă aflam a ratat de două ori aterizarea, ridicându-se în ultima clipă (vedeam pasagerii în maşini pe autostradă, întorcînd capul după noi, era ceva spectacol, un Airbus 330 lăsîndu-se pe pistă ca în utima clipă să o cotească în sus şi la stînga). Cînd am aterizat, la a treia încercare, după o oră în care trei sferturi din avion era deja bolnav, nu doar de nervi, în cap cu şefa de cabină care cred că a trebuit dusă la urgenţă, după ce ne-a felicitat ea pe noi pentru curaj, am strîns mîna bravului nostru pilot. Acesta  ar fi trebuit însă să ne întrebe dacă ţinem neapărat şi cu orice risc să ajungem la Frankurt, ne puteam înapoia la Berlin (era vînt aşa de mare că elicopterele din Alpi nu au putut ieri strange resturile avionului GW, nu era pur şi simplu zi de zburat ieri pe tot culoarul Sud-Nord al Rinului şi afluenţilor). Dar cîţi bani s-ar fi pierdut dacă se anulau toate cursele de la Frankfurt ieri? Într-un tîrziu, cît se anulau majoritatea aterizărilor, noi am decolat - mergînd cu autobuzul la avion şi făcînd coadă la autobuze, că era vînt prea mare ca să se ţină podurile de porţi, şi aşa am prins un apus calm pe Marea Baltică pe la şase seara, când ferryul de Helsinki îşi aprindea luminile şi punea capul spre Nord.

Nu sunt fricoasă, ba aş zice dimpotrivă, dar am avut ieri impresia netă că mi-o caut. Ştiu că există mitul german, dar îl văd de aproape, că acum un an am văzut o grevă a chirurgilor, tot în Germania, în care asistentele disperate nu ştiau cum să facă faţă. Revin la contrastul dintre Grecia şi Germania, da, grecii ţipă cît îi ţine gura, dar începe să nu mai îmi placă felul german în care ne scufundăm în tăcere. Cred că pentru început ar fi bine să vorbim mai dezinhibat de riscurile cu care ne confruntăm şi cum putem interacţiona mai transparent, agenţi privaţi şi publici, ca să le reducem.

Puteţi comenta acest text pe Romaniacurata.ro