Alina Mungiu-Pippidi: De ce nu a luat Nistorescu premiul Nobel pentru pace

Publicat:
Ultima actualizare:
Alina Mungiu-Pippidi
Alina Mungiu-Pippidi

Nistorescu şi ai noştri nu au luat ca atare premiul Nobel dintr-un amestec de noroc geostrategic şi păcat autohton. Mai bine morţi decît comunişti, cum strigam în Piaţa Universităţii? Sau cît părem liberi, mai e vreo speranţă? Admiraţia noastră merge azi la alţii, cu un pic de tristeţe pentru ce am fi putut fi noi.

Premiul Nobel pentru pace a fost decernat în acest an unor editori de presă – o femeie din Filipine şi un bărbat din Rusia, pentru eroismul de a fi menţinut în viaţă publicaţii critice faţă de regimuri autoritare în vremuri politice şi economice critice, tîrîţi nu doar prin tribunale sau asediaţi de datorii, ci şi ameninţaţi fizic, avînd colaboratori asasinaţi în decursul celor treizeci de ani de democratizare, care numai continuă nu a fost. În tot acest răstimp, aceşti oameni au reuşit să caute, să descopere şi să publice adevărul, să menţină colective însufleţite de asemenea aspiraţii şi să găsească o cale de a menţine economic publicaţiile lor. Această mare recunoaştere a importanţei presei a fost precedată pentru mine de crearea în urmă cu cîteva zile, a unui fond pentru susţinerea media pentru care am făcut advocacy ani de zile, după ce am creat conceptul de media capture, azi termen de dicţionar, cinsprezece pe scurt, dar de fapt dublu, că sunt 30 de ani de cînd am încercat să-i explic lui George Soros că nu există model de business pentru presa de investigaţie, care va trebui totdeauna susţinută financiar. Azi ştie şi el, că a cumpărat principalul cotidian polonez ca să nu ajungă pe mîna cui nu trebuie, iar marele consorţiu care decodează Pandora Papers e susţinut din bani publici americani, ca şi din banii unor filantropi ca George. Eu ştiam pentru că, deşi foarte tînără atunci, eram redactor şef al unui săptămînal de investigaţie, Expres, al cărui editor (director) era Cornel Nistorescu, deci experimentam la prima mînă dificultatea de a face presă obiectivă şi curajoasă sub un partid-stat (FSN) care nu doar controla minusculul mediu de afaceri, dar avea şi trupe minereşti de commando.

Preşedintele Biden a anunţat deja, la summitul democraţiei convocat de el, că Statele Unite vor dona trei sferturi de miliard în acest fond. Ceilalţi donatori sunt fundaţii private americane. E puţin. Dar sper că UE se va alătura, pentru că asta ar fi cea mai bună întrebuinţare pentru banii pentru democratizare ai UE, pe care Curtea Europeană de Audit consideră că îi aruncăm pe fereastră – pe bună dreptate – şi care sunt sume enorme. Cea mai bună întrebuinţare a banilor UE pentru democraţie ar fi un uriaş fond media girat de European Endowment for Democracy care să încurajeze investiţiile media occidentale în ţările unde democraţia se luptă să supravieţuiască, aşa cum Estonia a avut singura presă curată din toată fosta URSS pentru că au cumpărat-o scandinavii integral şi au managerizat-o pe model scandinav.

Expres ar fi putut fi o publicaţie precum cele laureate azi. Ambiţie era. Nistorescu era un mare ziarist şi director. Sar  peste mine, care comandam şi editam fiecare text, dar ziariştii erau excelenţi şi plini de curaj, de la cei din Bucureşti la corespondenţii din Valea Jiului sau Bacăul lui Hrebenciuc. Cu cît eram mai liberi însă, cu atît patronatul nostru era mai strîmtorat, presiunile să trecem pe divertisment sau cancan erau enorme, şi pînă la urmă asta s-a şi întîmplat. Eu nu mai eram acolo, plecasem la Harvard să îmi continui studiile cînd Nistorescu a acceptat ca ziarul să fie închis şi trustul să se profileze în schimb pe tabloide.

Povestea noastră nu e doar de interes personal – deşi local – pentru că în 1996 nu mai exista deja nici un săptămînal de investigaţie în România cu minime pretenţii de independenţă. Presa de investigaţie a fost închisă, cumpărată de foşti securişti ca Vîntu (cazul Caţavencilor) sau a devenit presă de şantaj (ca la Cluj). Nici oameni ca Nistorescu, care aveau şi talent şi resurse, şi ambiţia unei prese adevărate nu au ţinut piept.

Au urmat ani în care am scris cu ferocitate despre oligarhizarea şi securizarea presei romăneşti în toate rapoartele internaţionale, că toate ajungeau la mine la un moment dat, şi am făcut din oligopolizarea presei de către Vîntu-Voiculescu-Sîrbu problema cheie a democraţiei noastre. Primul mandat al lui Băsescu a funcţionat, adică a livrat sau a părut că livrează demantelarea acestui cartel reprezentat de Clubul Român de Presă, care era doar faţa unui consens din penumbră.

Dar, din păcate, acest mandat Băsescu nu a fost suficient, mai ales că pe partea cealaltă a creat de alde Ghiţă şi a investit în presa online din banii serviciilor secrete. Am ajuns astfel ca în mandatul doi presa online băsistă la care colaborasem eu mulţi ani, ca ziare.com sau Hotnews să aibă editori ascunşi sau offshore – mă întreb dacă acum cu aplicarea Directivei UE putem în fine să aflăm acţionariatul complet al acestor publicaţii, teoretic de partea democraţiei.

Cît alţii mureau în Rusia sau Filipine, noi ne înnămoleam aici. Singurul fel de a face presa curată era anonim: coaliţia pentru un Parlament Curat a cooperat cu 72 de ziarişti, care s-au verificat unii pe alţii şi au fost verificaţi de mine, şi mai ales protejaţi. Nu le-am dat numele, şi de asta am mers la atîtea procese în locul lor.

Dar justiţia noastră a funcţionat, pentru că noi eram pe harta UE, spre deosebire de Rusia şi Filipine, deci am cîştigat procesele cu care laureaţii de azi încă se luptă. Un coleg de al meu din Coreea de Sud s-a dus doi ani la închisoare pentru CPC-ul lor.

Dar presa nu am mai reconstruit-o. Şi nici generaţiile mai tinere, pe care le-am auzit adesea plîngîndu-se de mizeria morală în care sunt forţaţi să trăiască, din cauză de credite, de un stil de viaţă prea scump pentru ce îşi pot permite, din lipsă de investitori curaţi şi de un proiect de presă neinfiltrat de mîzga obscură de la noi, care a ajuns să invadeze totul. Chiar siteurile despre presă aparţin pe la firme obscure din servicii şi mănîncă o pîine luptînd ineficient cu Sputnik. Sau nu am avea nevaccinaţi 70 la sută.

Nistorescu şi ai noştri nu au luat ca atare premiul Nobel dintr-un amestec de noroc geostrategic şi păcat autohton. Mai bine morţi decît comunişti, cum strigam în Piaţa Universităţii? Sau cît părem liberi, mai e vreo speranţă? Admiraţia noastră merge azi la alţii, cu un pic de tristeţe pentru ce am fi putut fi noi.

Puteţi comenta acest articol pe România Curată

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite