Alina Mungiu-Pippidi: Nebunia furioasă a legii dării în plată

Publicat:
Ultima actualizare:
Alina Mungiu-Pippidi este preşedintele Societăţii Academice din România
Alina Mungiu-Pippidi este preşedintele Societăţii Academice din România

Parlamentul nostru vrea respect de la alte puteri ale statului şi de la noi. Campionul principal al acestei abordări este Călin Popescu Tăriceanu, care e ultimul apărător al democraţiei de pe la noi.

Democraţia chiar are nevoie de apărare, că stă prost. Au mai rămas puţini oameni care cred că alegerile schimbă ceva. Se va reflecta în participarea la alegerile din acest an.

Parlamentul nu face nimic să câştige încrederea cuiva. Avem parlamentari aşa de proşti că iau sentinţe cu închisoarea că îşi angajează rudele la cabinetul parlamentar, deşi asta a devenit ilegal.

Poate că se cred deasupra legii.

Vezi însă că nu sunt deasupra legilor pieţei, deasupra legilor naturii, deasupra legilor UE şi nici a celor româneşti. Ştiu, pentru că am trimis executorul judecătoresc pe când d-nul Văcăroiu era preşedintele Senatului şi i-a poprit salariul, pentru cheltuieli de judecată pierdute cu Coaliţia pentru un Parlament Curat. Sunt deja vreo opt ani de atunci, dar nici zece nu par suficienţi pentru capacitatea de învăţare a unora.

Criza ar fi trebuit să fie lecţia principală pentru Călin Popescu Tăriceanu, care a patronat cea mai mare creştere din istoria postdecembristă pentru a ne duce în deficit.

De ce s-a întâmplat aşa am povestit în prefaţa la ce ar fi trebuit să fie studiul Băncii Mondiale cu ocazia împrumutului UE pentru România la criză, ale cărui condiţionalităţi mai sunt valabile şi azi. Erau însă foarte slabe, dovadă că mai nimic din ele nu s-au pus în practică, iar studiul a fost ascuns sub preş. Partea mea o puteţi citi aici. Este povestea iraţionalităţii colective a unui Parlament fără disciplină, în care iniţiatori ai căror egoism frizează demenţa, de la d-nul Voiculescu la autorii legii dării în plată, pornesc adevărate tsunami cu riscuri pentru noi toţi, pentru că nu îi duce capul mai mult decât pe ăla care continuă să-şi angajeze familia fără să aibă minima capacitate intelectuală de a prezice consecinţele.

Exemplele date de mine în studiu sunt vechi, dar mecanismul e acelaşi. Trecem legi care sunt echivalentul dărâmării grinzii de rezistenţă a unei clădiri într-o zonă cu potenţial seismic ridicat. Guvernul zice nu, BNR se opune, comisiile de specialitate din Parlament dau din colţ în colţ, partidele nu aprobă proiectele niciodată, dar unii întreprinzători individuali aleşi în circumscripţii uninominale reuşesc cu toate astea să aducă în plen proiecte care trec. Se ajunge la preşedinţie, care, de obicei, deşi nu de regulă absolută sub Iohannis, al cărui staff e imprevizibil, acţionează ca un agent de raţionalizare şi trimite legea înapoi. În cazul legii dării în plată, se ajunge ca Banca Centrală Europeană şi Comisia să intre în panică, vorba aceea, românii sunt capabili de orice, de unde avertismentul lor recent că “Dacă va fi adoptată din nou de către Parlament în forma sa originară, legea privind darea în plată poate genera un risc sistemic pentru întregul sector bancar, cu riscuri pentru stabilitatea sectorului financiar, şi cu implicaţii asupra întregii economii”.

În realitate, legea asta nu trebuia adoptată deloc, în nicio formă.

Ce face ea? Modifică retrospectiv nişte contracte. Aşa ceva e de neconceput într-un stat de drept, zdruncină temelia instituţională a economiei de piaţă. Şi presupune că înţelepciunea parlamentară e superioară pieţei în a şti cum trebuiau făcute acele contracte, care e preţul caselor etc. Îmi pare rău, nici Ceauşescu, care era mai deştept ca voi toţi, nu a reuşit în acest demers, deci nici parlamentarii nu vor reuşi decât să ne bage în faliment pe toţi ca să scape iniţiatorii legii, amicii lor cu credite la bancă şi o masă de potenţiali clienţi ai lor. Înţeleg raţionalitatea îngustă a acestui demers, dar să priceapă toată lumea că vine cutremurul şi ne-am ars, deci nu o să vă bucuraţi prea mult că aţi scăpat de datorii.

Aş înţelege dacă acele contracte erau nişte ţepe, dar e fals, pe fond erau la fel cum se practică în tot UE. Nimeni nu e de vină că populaţia noastră tot mai umblă după Caritas, FNI şi credite cu buletinul şi aşteaptă pe Santa Claus să o protejeze de propria sa iresponsabilitate. Şi de cea parlamentară, pentru că o lege care a pornit –  greşit – să reducă preţul unor case deja cumpărate de vreo patru sute de mii de oameni devine o lege care reduce retrospectiv toate preţurile, la milioane de credite, cu riscul că aceia care le-au încasat deja au cheltuit sau împrumutat sau investit banii. Cutremurul, cu alte cuvinte.

Dar să zicem că ne e milă de cele opt milioane de oameni cu credite, desi nu cred deloc că oamenii fără credite, care se lipsesc de acele bunuri de teama riscurilor, sunt mai puţin de compătimit. De fapt, ei sunt nişte săraci mai responsabili. Dar hai, de dragul moderatorilor care bocesc prin studiouri să presupunem că ne e milă. OK, singurul lucru care se poate face ca să nu ne trântim acoperişul în cap este ca noi, cei care nu ne-am împrumutat, să plătim pentru cei care s-au împrumutat, cu alte cuvinte, ca statul să ajute pe cei care nu fac faţă. Liviu Voinea propusese aşa ceva, cu o spaţiere în timp deşteaptă, care evita bomba socială a celor care nu pot plăti pe loc şi mai devaloriza datoria. A fost un scandal monstruos atunci din partea dreptei, că vezi Doamne, e o lege socialistă. Ca să vină acum liberalii cu una mai rea ca socialiştii, în care nu doar că iei bani deja arvuniţi înapoi, dar nenoroceşti şi piaţa. Cu consecinţe nedorite, că piaţa se răzbună totdeauna, e precum cutremurul. Şi dacă sunteţi supăraţi pe bănci, şi aveţi poate şi de ce, există căi mai deştepte decât sinuciderea în masă ca să vă răzbunaţi pe le. Un exemplu e legea anticorupţie engleză, care aplică şi la sectorul privat rigorile legislaţiei anticorupţie din sectorul public.

Guvernul de tehnocraţi face eforturi reale să raţionalizeze acest talmeş balmeş. Dar ce se poate face cu o problemă care izvorăşte mai ales din lipsa de control a partidelor asupra propriilor parlamentari, din incapacitatea de a raţionaliza Parlamentul, un factor de risc pentru statul de drept pe toate planurile? Şi care e perspectiva? Cât ne străduim noi cu tehnocraţii puşi pe zece luni să refacem studiile alea de impact pe care legea le cere degeaba de vreo cinsprezece ani vin alegerile, câştigă Dragnea şi trece la regionalizare fără minte, sau liberalii, şi se trece la marea reformă constituţională fără sens. Atunci să te ţii de lovituri date, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale ale sistemului politic de toţi veleitarii care nu au capacitatea să priceapă că dacă pierzi un proces trebuie să plăteşti cheltuieli de judecată, dar visează la mari arhitecturi constituţionale fără a înţelege principiile de bază ale geometriei elementare.

Puteţi comenta acest text pe România Curată

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite