Alina Mungiu-Pippidi: O mie şi una de nopţi în anticorupţie

Alina Mungiu-Pippidi e profesor de studii ale democraţiei la Berlin, expert pentru Consiliul Europei şi preşedinte al Societăţii Academice din România (SAR)

Arabia Saudită a uimit restul lumii în luna noiembrie când zece prinţi şi zeci de foşti miniştri au fost invitaţi, cu avocaţi cu tot, la hotelul Ritz Carlton din Ryad, unde li s-a pus în faţă dosarul fărădelegilor lor fiscale şi alternativa: fie returnează cu dobândă ce au furat, fie merg la închisoare.

Dat fiind că organizaţia anticorupţie care conduce operaţiile fusese creată prin decret regal cu o zi înainte şi e condusă de prinţul moştenitor Mohammed bin Salman, situaţia a fost prezentată de presa occidentală ca o epurare a opoziţiei la regimul prinţului, în ciuda faptului că dovezile contra celor acuzaţi sunt incontestabile.

Procedeul dramatic al Arabiei Saudite, despre care e prea devreme să spunem dacă vă da rezultate sau nu, dar se bucură de sprijin popular, într-un regim care avea nevoie de asta, nu e nou. El a fost brevetat de preşedintele georgian Mihail Sakaşvili, care, ajuns pe cale revoluţionară la putere, a iertat de urmărire judiciară pe oligarhii din regimul precedent, punându-i să umple bugetul gol de pensii din buzunarul lor, cu alte cuvinte retransferând banii furaţi de la stat înapoi de unde veniseră.

Desigur, ca şi în cazul Arabiei Saudite, au fost voci foarte critice, cum că asemenea strategie nu respectă regulile statului de drept.

Eu însă o prezint regulat ca pe un succes al anticorupţiei, arătând că Georgia nu era la acel moment un stat de drept, şi că uneori e mai uşor să construieşti statul de drept după ce rezolvi pe cale neconvenţională injustiţii majore istorice, pe care nu le poţi corecta dacă un stat sărac merge la tribunal contra unor corupţi bogaţi care folosesc firme de avocatură din New York.

Unul din locurile unde am prezentat eu acest model pe care îl numesc în cartea mea „În căutarea bunei guvernări“ (Cambridge, 2015, Bucureşti, 2017) calea despotismului luminat, a fost chiar la Ryad, unde am avut onoarea de a fi invitată repetat de către Majestatea sa, Regele Abdullah, apoi, după moartea sa, de actualul Rege Salman, Custodele Celor Două Moschei.

Ca atare, nu am dormit vreo două nopţi când m-a sunat Reuters să mă informeze de povestea cu arestările de la Ritz Carlton şi m-am calmat numai gândindu-mă că nimeni nu se ia după ce spune un profesor din Berlin (în faţa unei săli cu opt sute de persoane, din care nu vedeam decât ochii la mai mult de jumătate) şi trebuie să fi avut ei multe alte surse. Şi cred că prinţii preferă să plătească prejudicii la buget decât să meargă la închisoare.

Sakaşvili este obiectul unui proces în Georgia pe această temă, deşi Georgia e, indiscutabil, după Estonia, cel mai mare succes al anticorupţiei într-o ţară din Est.

Prin comparaţie, democraţiile care sunt state de drept, cum e a noastră, când nu se bagă serviciile secrete peste judecători, au o viaţă mult mai grea ca să se aleagă cât de cât cu ceva din anticorupţia lor.

DNA a imputat 67 de milioane în cazul Microsoft, ceea ce nu conţine costul de oportunitate, ci doar costurile suplimentare faţă de cât au spus intermediarii că ar costa de fapt licenţele. În realitate, firmele implicate ar fi trebuit, din prejudiciul creat, să pună Internet în toate şcolile din România şi acesta ar fi trebuit să fie acordul agreat cu ei la tribunal, au greşit, să reparăm şi prejudiciul de oportunitate produs, ani de zile în care nu a mers Internetul în şcoli din lipsă de licenţe. În loc să le dăm 1-2 ani de închisoare, şi să nu recuperăm mai nimic, trebuie făcută o înţelegere care să îi facă sponsorii întregului sistem de educaţie pe zece ani, până termină tot ce au furat, cum a fost reglat cazul Siemens în Germania. La ora asta, nu ne alegem cu nimic din cazul Microsoft, iar cu asemenea capital de cât e vorba oricare din noi utila eficient şcolile, deci ar fi trebuit o lecţie exemplară la un furt pe seama copiilor pe parcursul a atâtea mandate.

Vezi însă că democraţia noastră, ajunsă la cumpănă grea din cauză că ultimele două alegeri au fost câştigate de o majoritate căreia legile integrităţii, trecute mai devreme cu presiune din exterior, îi creează riscuri personale şi deci nu îi rămâne decât să le anihileze, folosindu-şi suveranitatea parlamentară, nu e de regulă capabilă să recupereze nimic, ba chiar în acest caz niciun ministru al educaţiei nu a intrat la puşcărie.

Ca atare, pare evident că atunci când corupţia e generalizată, anticorupţia nu poate fi eficientă decât în prezenţa unui control politic complet (dictatură sau largă majoritate parlamentară în favoarea anticorupţiei), şi e o întrebare serioasă dacă procedurile statului de drept sau alte proceduri mai neconvenţionale sunt cele care pot rezolva situaţia, iar în cazul în care prima e opţiunea aleasă, dacă asta nu riscă să creeze probleme chiar mai mari decât corupţia pe viitor.

Vă invităm să comentaţi acest text pe România Curată!