Fac mare zarvă de cîteva luni încoace diverse protocoale semnate de SRI cu organe ale puterii judecătoreşti.

Protocoalele nu sunt banale, pentru că în alte ţări serviciile secrete nu semnează protocoale cu curţile de justiţie.

Cele cu DNA au fost chiar indispensabile, din motive tehnice, dar desecretizarea lor a fost benefică, pentru că a arătat ceea ce noi numim în politica publică o situaţie de informaţie asimetrică. SRI nu era obligat să informeze DNA că îi oferea informaţie cu caracter selectiv, şi astfel ajungea să aibă o influenţă necuvenită în anchetele penale. Aşa a stabilit Curtea Constituţională.

Societatea civilă a cerut SRI desecretizarea unor informaţii mult mai puţin specializate, anume ce ştia SRI despre infecţiile intraspitaliceşti din spitale, o ameninţare la adresa sănătăţii naţionale, şi a rolului jucat în acestea de norocoasa firmă Hexi Pharma, care cîştiga licitaţii pe bandă rulantă, avea sediul într-un imobil SRI şi obiceiul de a face economie la substanţa activă din antiseptice, uneori sub nivelul letal pentru bacterii.

Ştim de existenţa acestor informaţii deoarece nişte indiscreţi din SRI, fără a se îngriji că ar putea încălca vreo lege a statului român, s-au lăudat la adăpostul anonimatului la presă că au informat pe politicienii incompetenţi despre Hexi Pharma, dar aceia nu au făcut nimic.

În România nu există un studiu oficial despre amploarea acestor infecţii intraspitaliceşti, presa acuzînd adesea Ministerul Sănătăţii că ar ascunde datele.

Cu atît mai semnificative pentru interesul public sunt datele deţinute de SRI şi comunicate miniştrilor Sănătăţii. Sunt date care pot contribui decisiv la cercetarea acestui fenomen, tocmai pentru că statisticile oficiale îl subraportează- sau aşa crede presa.

Cererea semnată de mine în numele SAR (Societatea Academică din România) se baza pe un articol din legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, care arată la articolul 2 că „Dreptul de a avea acces la informaţiile de interes public este garantat prin lege“, iar la articolul 30 prevede că:

„Este interzisă clasificarea ca secret de serviciu a informaţiilor care prin natura lor sunt destinate să asigure informarea cetăţenilor asupra unor probleme de interes public.“

SRI a negat vehement că poate declasifica aceste informaţii. Nu e clar de ce SRI a secretizat informaţii care nu trebuiau să fie clasificate de la bun început, deoarece Articolul 30 al legii 182/2002 spune expres că este interzisă clasificarea informaţiilor care prin natura lor sunt destinate să asigure informarea cetăţenilor asupra unor probleme de interes public. Oare faptul că un număr impresionant de spitale foloseau dezinfectanţi HexiPharma, creând astfel un pericol de sănătate publică nu e o astfel de informaţie, a cărei relevare ar putea evita probleme de interes public?

Că SRI a negat orice informaţie pe această temă, atît la cererea noastră administrativă, cît şi la diferite instanţe, nu e poate o supriză avînd în vedere sediul, norocul şi reputaţia firmei Hexi, al cărei director răposat între timp se lăuda pe toate drumurile cu relaţiile lui cu serviciile de informaţii.

Mai îngrijorător este faptul că instanţele au plimbat acest caz între ele ca pe un cartof fierbinte, încercînd să găsească pe altcineva să îl judece. Finalmente, după mai bine de un an de cînd cazul e în instanţă, şi de aproape doi de la prima cerere adresată SRI, Înalta Curte a decis că instanţa de contencios a Curţii de Apel Bucureşti este competentă să judece procesul dintre Societatea Academică Română (SAR) şi SRI privind desecretizarea notelor informative în cazul Hexi Pharma şi a şi explicat clar natura cazului, un proces de declasificare a unei informaţii în interes public. In apărarea sa, SRI a susţinut că el apără doar indirect cetăţenii, prin informarea decidenţilor. Pe acest argument nu e clar de ce se mai declasifică pentru întregul public alte documente.

Ca atare, ghinionista Curte de Apel, la care a ajuns cartoful fierbinte, trebuie să tragă o concluzie la întrebarea simplă: e existenţa unor infecţii intraspitaliceşti şi a utilizării pe scară largă a unui antiseptic inadecvat, de o firmă care cîştiga la acea vreme cvasimajoritatea contractelor cu spitalele de stat, o informaţie de interes public care trebuia clasificată, şi apoi apărată cu atîta osîrdie, după ce efectele negative ale acestui secret (infecţiile) s-au şi produs?

De ce suntem noi cei care punem această întrebare?

Cu un click pe Google puteţi afla cine e SAR, o instituţie care editează Revista Română de Ştiinţe Politice, singura omologată internaţional, (ISI-Thomson), autoarea unicului manual pentru licee de Introducere în Politologie (Polirom) şi a celui mai citat manual de Doctrine Politice, care întreţine Catalogul Experţilor în Politici Publice şi unica Bibliotecă de politici publice, electronică, unde sunt publicate masteratele şi doctoratele în domeniu, inclusiv al sănătăţii publice, pe scurt, o instituţie academică profilată pe politici publice, dintre care sănătatea publică este una, şi cu un istoric de luptă în domeniul transparenţei, fără de care nu există bună guvernare, pentru care mulţumim diferitelor instanţe din România, care au contribuit major la avansul transparenţei (vedeţi procesele noastre aici).

Dincolo de toate acestea, SAR e o instituţie ai cărei membri, ca oricare cetăţean sau judecător, ar putea fi mîine internaţi la Spitalul Municipal cu arsuri, fără să ştie dacă acolo se folosesc  sau s-au folosit antiseptice Hexi, şi care e contribuţia lor la crearea şi menţinerea unor bacterii spitaliceşti letale pentru pacienţi. Crede cineva că există măcar vreun singur cetăţean din România care să nu aibă dreptul la această informaţie, ci doar ministrul Sănătăţii?

ne întoarcem însă la celelalte protocoale, declasificate sau pierdute. Sunt ele irelevante ? Nu ştim. Dar probabil că nu, pentru că avem indicaţii că unor judecători le e frică de SRI. Alte indicaţii, vreau să spun, decît teama de a judeca în acest caz.

Avocatul (şi profesor universitar) Radu Chiriţă a strîns răspunsuri de la toate instanţele din ţară care arată că peste 90% dintre solicitările procurorilor pentru mandate de ascultare au fost aprobate de instanţe în ultimii cinci ani (vedeţi aici). Asta nu se întîmplă în ţările unde justiţia e independentă, ci doar acolo unde judecătorii se simt vulnerabili faţă de cel care face cererea. În cazul Curţii de Apel Bucureşti s-au aprobat 1812 de mandate din 1812 cerute (de asta în România nu se fac seriale ca Law and order, nu sunt surprize…)

Or, tocmai asta era menirea protocoalelor cu justiţia şi ascultarea chiar a judecătorilor de la Curtea Supremă, să facă judecătorii să se simtă vulnerabili,  să permită SRI să deţină informaţii despre acest mediu care putea fi folosit pentru a manipula sentinţe.

Nu ştiu ce e mai grav,  o ţară care nu ştie cîte infecţii intraspitaliceşti are, şi dacă o firmă de acoperiţi le tratează cu apă chioară pentru că are pile şi se ştie acoperită pe veci, sau o ţară unde toţi judecătorii din înaltele curţi trebuie să dea sentinţe cum vrea SRI, pentru că toţi au fost ascultaţi de SRI de ani de zile şi se tem.

Ştiu însă că micul nostru caz Hexi e ca hîrtia de turnesol pentru aceste situaţii, şi doresc judecătorilor Curţii de Apel să ne arate că independenţa lor există şi faţă de SRI, că ei nu au de ce se teme. Sau au a se teme doar de infecţiile intraspitaliceşti - ca noi toţi.

Îi puteţi trimite comentariile dvs. autorului pe România Curată