Era un brad bătrân, ca din poemul istoricului, cel mult citat în volumul ”Drumeţ în calea lupilor” şi filmul aferent. Dar nici copacii mei tineri nu o duc mai bine. Aşa după cum mi-a scris un geolog într-un referat mai vechi, pădurea din jurul casei Iorga din Sinaia are aspectul tipic de ”pădure nebună”, cu copacii înclinaţi în toate direcţiile din cauza rădăcinilor lor scăldate în apă. Apa care coboară de la Cotă după fiecare ploaie, nu întâlneşte în cale decât resturi din canalizările de pe timpul bunului rege Carol (cel bătrân, de atunci nu s-au mai făcut scurgeri adecvate), grămada de vile noi care au mai şi astupat  şanţurile vechi de scurgere când s-au construit – cu autorizaţii de vile montane uşoare, parter plus pod, başca trei niveluri de beton care nu au figurat în proiect – şi din cascadă în cascadă inundă drenurile mele şi sapă temeliile fundaţiei drumului spre Taverna Sârbului. De la baza drumului cad anual la mine în grădină bolovani de mărimea unui cauciuc de Jeep – în fiecare iunie mă aştept când vin Victor Ponta sau Călin Popescu Tăriceanu la raliu să îi văd aterizând cu drum cu tot în râpa noastră şi ştiu că vor veni televiziunile înainte să ajungă primăria – şi apoi spală rădăcinile fagilor şi brazilor din grădină, înclinându-i în toate direcţiile şi scufundă casa monument istoric spre colţul din sud cu circa 5 cm pe an. După fiecare consolidare am din nou fracturi, iar o minge de golf pe podeaua de la etaj nu mai poate sta locului din cauza gravitaţiei – a devenit jocul favorit al fetiţei femeii în casă, cu mingea de golf portocalie rezervată de Pricewaterhouse pentru clienţi vechi.

Cu toate acestea noi ţinem la pădurea noastră şi decât să-i tai prefer să plătesc gardul lui Valeriu sau şindrila mea proprie, că ultimul brad a căzut chiar peste casă, de am primit poze la Berlin de la oamenii de bine care ţin un ochi asupra proprietăţii şi duc la veterinar pe orice căţel nefericit care se aşază în poiană fără să ştie că astfel cade sub incidenţa unor legi mai noi care consideră că astfel s-a stabilit şi trebuie să îl ia cineva la puricat. Motivul este, desigur, preferinţa noastră pentru copaci – aleea care duce la poartă îi are încă pe cei plantaţi de unchiul Harry, colonel în armata austro-ungară. Dar chiar dacă nu ar fi sentimentul istoric şi înclinaţia noastră pentru Habsburgi tot ar trebuie să lăsăm copacii să cadă când le vine vremea pentru că sunt aproape cu neputinţă de tăiat. Ca să tai orice copac, chiar cel care stă să cadă punând în pericol siguranţa cuiva, trebuie să faci o cerere însoţită de actul de proprietate şi fotografia color a victimei, să plăteşti o taxă destul de mare pentru fiecare copac (în condiţiile în care impozitul nostru pe acest teren, graţie Consiliului Local, e cel mai mare din Sinaia) şi să anunţi tu pe cei de la Ocolul Silvic, deşi cererea se depune la Primărie şi e trimisă spre aprobare la judeţ. Ei îşi fac eventual drum (dacă cunoşti pe cineva), fără cerere, fără poze, şi dacă ai ghinionul să te sune BBC să te ţină de vorbă ca data trecută când i-am chemat, or să plece însemnând copacul greşit (că sunt oameni grăbiţi), adică nu pe ăla care cădea peste cineva şi pe care l-ai pozat, ci pe unul inofensiv, care cel mult o să cadă de unul singur fără să deranjeze pe nimeni când i-o veni vremea. După asta trebuie să aştepţi ca instituţiile să comunice între ele, treabă în general de nerealizat în statul român, de asta tot ce e de rezolvat implică minim trei instituţii, şi abia pe urmă să ridici fericit autorizaţia care îţi permite să tai copacul greşit care punea în pericol viaţa oamenilor cu o lună în urmă.

Dacă găseşti pe cineva să ţi-l taie, de regulă cei care fac asta vor să ia şi lemnul, că altfel le iese prea puţin să rişte cu tăiatul unui copac greu şi periculos. Lemnul, însă, nu li-l poţi da pentru că Ocolul nu vrea să dea vreo autorizaţie de transportat lemnul, iar poliţia pe DN1 îşi face treaba, adică opreşte pe oricine are lemn şi se uită la documentele însoţitoare. Cum eu nu dau mită la pădurari sau şefii lor, nu am obţinut niciodată vreo autorizaţie să pot dispune de vreo bucată din propriul meu lemn pentru a-l da vreunui tăietor. Dar nu contează, că alpiniştii care taie crengile cu adevărat dificile nu stau departe şi i-am sfătuit chiar eu să îl fure, ducându-l cu căruţa sau roaba la ei în grădină. Desigur, ANAF ar putea spune că l-am văduvit de o buturugă sau două cu asemenea tranzacţii informale, deşi eu cred că mai degrabă am făcut economie statului că nu am făcut pentru ele un vraf de hârtii – ştiu cel puţin un economist cu premiul Nobel care are aceeaşi părere cu mine. Per total, suntem în acea simpatică situaţie descrisă pe vremuri de Dani Kaufmann de la Banca Mondială în care calitatea reglementării, statul de drept şi corupţia se corelează la peste 90 la sută, că aceia care fac legile le fac ca să oblige lumea să le calce şi ei să ia un comision.

Din asta Romsilva a devenit marele imperiu deasupra legii care este, cu pădurarii cu ace de cravată de diamant şi şeful lor care le-a cumpărat eliberat de Curtea Supremă (pesedist), cu zeci de vile de protocol şi cu 4,5 milioane de metri cub de lemn pe an furat, o dată şi jumătate cât Piramida lui Keops, cum plastic spun cei de la Der Spiegel. Furat nu de vecini, ci trimis la export de către Schweighofer, firma austriacă spre care se scurge lemnul tăiat din pădurile statului şi cele privatizate de mafia retrocedărilor. Care are, deci, acte în regulă, sau n-ar putea fi exportat, de te întrebi cum mai defineşte cineva ”ilegalitatea” zilele astea.

Sâmbătă, românii protestează contra acestui lanţ de samavolnicii. Dar un program real de cum ieşim din această nebunie diabolic calculată nu e uşor de făcut, dovadă retrimiterea Codului Silvic la Parlament de către Preşedinţie, din motive bune, dar şi din motive care au aterizat în motivaţie direct dintr-un document al firmei austriece. Ca de obicei, e mare încredere în legi şi reglementări că vor rezolva ceva, deşi, dacă azi poţi face legală tăierea a 4,5 milioane de metri cubi, nicio lege nu poate împiedica fărădelegea celor care fac şi aplică legile. Doar noi descinderi de la DNA, filmări curajoase ale Agent Green şi da, demonstraţia noastră din 9 mai.

Cu toate astea, nu sunt optimistă că vom scăpa de toţi ăştia care profită de pe urma pădurilor şi pe care îi văd trecând duminica spre Taverna sârbului. Deşi când mă uit la ei de pe balcon, ori mi se pare mie, ori chiar în direcţia aia tocmai s-au mai înclinat vreo câţiva copaci foarte supăraţi.

PS. Ciudat că deşi în societatea civilă doar de copaci vorbim de vreo trei zile, nicio televiziune nu dă nimic despre demonstraţiile de 9 mai sau scrisoarea trimisă ambasadelor Austriei. Vedeţi şi aici.

Acest articol poate fi comentat pe Romaniacurata.ro