După 25 de ani: Zidul invizibil care încă ne desparte de Europa

9 noiembrie 2014: Zidul Berlinului a căzut acum 25 de ani. Un sfert de veac de libertate şi o perioadă de tranziţie pentru Europa de Est. Cum se oglindesc aceşti ani în România? Unde suntem astăzi?  Cu cât folos au fost sacrificiile părinţilor şi bunicilor noştri?

Săptămâna trecută a fost poate una dintre cele mai reprezentative pentru democraţia românească din ultimii 25 de ani. În contextul alegerilor pentru Preşedintele României, oamenii au vorbit, şi-au cerut drepturile, s-au răsculat pentru democraţie. Ceea ce s-a întâmplat cu voturile românilor din străinătate, dar şi turismul electoral organizat de partidele politice, au fost două exemple de nedreptăţi ce nu ar trebui să fie permise în Europa secolului 21. Demagogia, ipocrizia şi cinismul clasei politice au fost la ele acasă în ultima săptămână, făcându-ne de nu puţine ori să ne simţim neputincioşi. Când vom ajunge la normalitate?

Votul românilor din străinătate

Ultima săptămână a fost în special marcată de scandalul cozilor de la secţiile de votare din străinătate.

”Nu au fost destule declaraţii pe proprie răspundere!”

”Nu au fost destule buletine de vot!”

”Nu au fost destule cabine de votare!”

Atât de multe motive, şi totuşi vorbe fără fond. Unde sunt soluţiile concrete? Acuzarea reciprocă a jucătorilor de pe scena politică şi a instituţiilor publice demonstrează încă o dată cât de dezorganizată este România la ora actuală şi cât de imperativ este ca viitorul preşedinte să fie un lider. Nu un şef, nu un impostor. Un lider adevărat.

Atât problema voturilor din străinătate, dar şi a turismului electoral, ar fi fost rezolvate uşor cu măcar una din aceste măsuri: înregistrea electronică, votul electronic, votul prin corespondenţă, mai multe secţii de votare şi mai răspândite, mai mult personal în secţiile de votare unde e nevoie. ”Măsurile” despre care s-a vorbit până acum sunt doar praf în ochi.

Soluţiile României secolului 21

Desigur că măcar o înregistrare pe calculator ar fi rezolvat o bună parte din probleme. S-a pierdut extrem de mult timp cu înscrierea votanţilor pe liste suplimentare. Eu am votat în Viena. Toată lumea a avut declaraţiile completate cu mult înainte să intre în instituţie. Când am ajuns la rând, am aşteptat 15-20 de minute în faţa uşii. În tot timpul în care am stat acolo, două dintre cele trei cabine erau în permanenţă goale! Cum este permis aşa ceva? Cabinele de vot pot fi şi o sută, şi o mie, dacă oamenii nu sunt înscrişi mai repede pe listele suplimentare. În acelaşi timp, cum să ceri să se grăbească unui om care scrie cu pixul date personale o zi întreagă, fără pauză?

Există calculatoare şi sisteme care scanează şi procesează automat informaţiile de pe buletine şi paşapoarte, punându-le în ordine consecutivă, fără posibilitatea de a modifica informaţiile ulterior. Asemănător cum orice companie din lumea contemporană foloseşte un sistem pentru a numerota, în ordine consecutivă, facturile pe care le trimite clienţilor, la fel se poate proceda şi cu înscrierea pe listele suplimentare. Astfel de sisteme se găsesc şi gratis pe internet. De ce e atât de greu să implementăm un astfel de sistem în România? De ce nu se vrea acest lucru?

Să spunem că e imposibil. Dar ce ne împiedică să organizăm mai multe secţii de votare şi să le răspândim în mai multe oraşe din străinătate? Probabil că acest lucru e dificil de realizat de pe o zi pe alta. Însă de ce nu e nimeni niciodată pregătit, înainte să izbucnească scandalul?

Spre exemplu, Norvegia a avut o secţie la 11.000 de români, situată în Oslo. Doar că majoritatea românilor din Norvegia locuiesc în afara Oslo-ului, mulţi pe coasta de vest, la sute de kilometri depărtare. Bulgaria a avut cinci secţii, în cinci oraşe diferite, la doar 4.000 de cetăţeni! În Oslo au votat în turul întâi 800 de oameni, adică 7,2% din toţi românii din Norvegia, faţă de media de peste 50%. Au fost oameni care au călătorit şi 400 de kilometri pentru a vota. Pentru al doilea tur, s-au anunţat din Gøteborg, Suedia, de la o distanţă de peste 600 de kilometri. Mă întreb cum este asta normal? Ambasadele cunosc aceste statistici şi cu siguranţă le trimit mai departe. De ce nu se ţine cont de ele şi de către organizatorii alegerilor?

În ultimul ceas, se suplimentează angajaţii din secţiile de votare. Exact cu cât, nu am reuşit să citesc nicăieri. Am văzut doar că MAE pune la dispoziţie 800 de angajaţi, în total, la toate cele 294 de secţii de votare. Asta înseamnă, în mare, cam 2-3 la o secţie de votare. Unde e exact suplimentarea? Concret, cât înseamnă asta în plus faţă de turul unu? Personalul trebuie dublat, triplat, înzecit în unele secţii de votare - vezi Viena! Care sunt cifrele şi soluţiile concrete în ceea ce priveşte secţiile de vot ce au avut probleme în turul 1 - Londra, Paris, oraşele din Germania, Austria etc.? Dacă se suplimentează personalul in Zimbabwe, nu cred că ajută pe nimeni. Şi mai ales: care este garanţia noastră că vom reuşi să ne exercităm dreptul la vot în turul doi? Cine va suporta consecinţele dacă nu va fi aşa? Deocamdată acestea sunt întrebări fără răspuns.

„Sistemul lor de fraudă a funcţionat mai bine decât al nostru”. Sau invers.

O sun duminica trecută pe mătuşa mea, o femeie simplă, de la ţară, să o întreb dacă a votat. Îmi spune că nu, pentru că e bolnavă. Însă au venit cu maşina după ea să o ducă la vot. Cum adică? „Păi la fiecare alegeri vin cu maşinile şi te duc la vot, dar atunci trebuie să votezi cu cine îţi spun ei. Toată lumea ştie asta.” Mătuşa mai avea un pic şi începea să râdă de naivitatea mea. Vă întreb: până când o să mai înghiţim astfel de mizerii?

Poate că sunt naivă, însă cred într-o Românie mai bună. La 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului, vreau un preşedinte care să mă reprezinte, un lider care să îmi respecte drepturile şi care să apere interesele României, nu cele proprii. Un om care să mă încurajeze să gândesc liber, să vorbesc liber, să votez liber. Iar votul de duminică este o ocazie pentru noi, deocamdată unică, pentru a alege acest lucru.

Să nu cumva să staţi acasă duminică.

PS: Fundaţia CAESAR a lansat o petiţie pentru mai multe secţii de votare în străinătate, semnată până acum de peste 4.000 de cetăţeni români cu drept de vot. O găsiţi aici dacă doriţi să o semnaţi. Dacă ştiţi şi de alte iniţiative similare, lăsaţi un comentariu şi le voi trece cu plăcere în articol.