Alegeri despre nimic pentru patru ani de supravieţuire

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
afise

Peste 250.000 de candidaţi încearcă să obţină, duminica aceasta, mandate în administraţia locală din România. Votul încheie o campanie care a fost despre orice, mai puţin despre comunităţi.

O parte sunt sau pozează independenţi, alţii reprezintă partide. Vreo 200 la număr. Unele cu relevanţă strict locală. Sunt aproape 3000 de funcţii de primar de oraşe, comune şi sectoare, una de primar general al Bucureştilor. Se votează 41 de preşedinţi de consilii judeţene, alături de circa 1350 de consilieri judeţeni şi cam 40.000 de consilieri locali.

Mare, demografic vorbind, cât aproape următoarele zece oraşe ale ţării la un loc, Bucureşti a reuşit, şi în 2020, să fure întâietatea interesului public. Asta, deşi bătălia pentru Capitală părea că va fi o bagatelă pentru opoziţia anti-PSD.

Vreme de patru ani, actualul primar general a excelat prin scandaluri şi suspiciuni de corupţie, în vreme ce, lipsit de orice coerenţă administrativă, oraşul s-a prăbuşit sub greutatea unui arhipelag de tendinţe autonome de dezvoltare - evident, haotică. Mai mult, chiar, partidul care a dat-o pe şefa Primăriei Generale a reuşit să catalizeze, prin tot ce a făcut după câştigarea alegerilor generale din 2016 (o agresivă politică de clan şi atacuri la fundamentele democraţiei), furia publică şi să trezească din letargie civică o generaţie complet resemnată cu eşecul propriei naţiuni. A convins-o să se implice pentru a schimba modul în care se face politică în ţara asta, atât la Bucureşti dar şi în acea Românie mai puţin vizibilă la televiziuni. Oameni care şi-au creat o carieră deasupra mediei în meseriile lor şi care au stat departe de politică şi administraţie în toată epoca post-totalitară, au pornit, dezamăgiţi de ofertele electorale, să încerce să fie chiar ei începutul schimbării.

image

Primăria oraşului bănăţean Oraviţa

Liliana Albu este avocat într-un oraş mai degrabă mic din vestul României. Candidează pentru un loc de consilier local din Oraviţa pentru că, spune, „indivizi grobieni, ieşiţi parcă dintr-un film suprarealist, au pus mâna pe oraşul meu şi l-au distrus sistematic. Infrastructură de coşmar, lipsa apei curente, investitori alungaţi, clădiri monument istoric lăsate în paragină sau supuse unor lucrări de renovare menite să le distrugă, parcuri neîngrijite, haite de câini vagabonzi - acesta este bilanţul unei administraţii catastrofale pentru noi toţi. Acele personaje au îndrăznit să ceară cetăţenilor un nou mandat. În acel moment am decis că nu mai pot să stau deoparte şi că vine o vreme în care trebuie să oferi ceva constructiv şi comunităţii din care faci parte. Alegerile locale nu sunt despre partide şi doctrine politice, alegerile locale sunt despre oameni, despre dragostea lor faţă de localitatea în care trăiesc şi despre voinţa şi priceperea lor în a schimba în bine destinele celorlalţi”.

Tot în vestul ţării asistăm, runda aceasta, şi la o premieră: pentru prima oară, un cetăţean al unei alte ţări a Uniunii Europene candidează pentru o funcţie de primar în România. Şi, în ciuda unui boicot mediatic local, germanul Dominic Fritz a reuşit să se facă văzut în cel de-al treilea mare oraş al României susţinut de voluntari care l-au ajutat să ducă, la Timişoara, o campanie aproape ca în rural, din intersecţie în intersecţie, din poartă în poartă.

image

Dominic Fritz, originar din Pădurea Neagră, în sud-vestul Germaniei

Comunităţi mici, mize contondente

Vorbind despre rural: „Din punctul nostru de vedere, de asociaţie care acreditează observatori, localele în comunităţile mici sunt cele mai grele pentru că au gradul cel mai mare de agresivitate. Oamenii şi partidele din local au interese mult mai mari”, consideră Septimius Pârvu, specialist în bună guvernare şi alegeri la asociaţia Expert Forum. „La locale, miza e cât se poate de reală. E foarte relevant cât de cunoscută este persoana în localitate şi contează mai puţin viziunea de policy decât promisiunile legate de chestiuni cât se poate de reale cum ar fi infrastructura sau ajutoarele sociale care, după cum am văzut în anterioare episoade electorale, sunt şi o metodă de şantaj. Dar”, completează Pârvu, „avem şi abuzul de resurse publice. Candidaţii care sunt în funcţii au un beneficiu - banii primăriei. Şi am văzut primari care se promovează din bani publici, chiar dacă oficial nu îşi fac campanie. Fie că folosesc maşina primăriei, fie că-i folosesc pe funcţionarii primăriei, tot abuz de resursă publică se numeşte”.

Uneori nici măcar nu este nevoie de imboldul primarului. Este suficient să apară riscul deconectării de la finanţele publice folosite după bunul plac al unei camarile. La Voluntari, un orăşel lângă Bucureşti, unde primar de 20 de ani şi candidat favorit la propria succesiune este chiar soţul primarului general al Capitalei, susţinătorii uneia dintre taberele acestea noi au fost întâmpinaţi de comandouri „civile” locale şi agresaţi verbal. Printre cei care au condus aceste contramanifestaţii se aflau, ascunşi în spatele măştilor de protecţie medicale, funcţionari ai primăriei, şefi de servicii externalizate ale aceleiaşi instituţii, clienţi ai unor contracte oferite de administraţia locală, fini, cumetri, alţi curteni. Iar pe panotajul din Voluntari afişele celor mai mulţi dintre candidaţi sunt sistematic distruse. Unul singur rămâne neatins - cel al primarului suburbiei Bucureştilor. De altfel, surse apropiate familiei de primari au povestit, pentru Deutsche Welle, că soţul petrece mai mult timp în Primăria Generală decât la propriul birou din Primăria Voluntari - umblă dintr-un departament într-altul şi îi terorizează pe angajaţi.

Comunităţi mari, mize meschine

Noutăţile de pe piaţa electorală, trebuie spus, fie şi doar într-o mică paranteză, au iritat deopotrivă ceea ce, acceptând că au limite deseori prea fluide, am numit în ultimii ani „putere” şi „opoziţie”, tabere obişnuite cu un călduţ joc de alternanţă la butoane.

Cu toate impedimentele, apariţia în avalanşă a unor figuri noi lăsase impresia că votul din actualul ciclu de alegeri va modifica pentru o lungă perioadă de timp arhitectura confruntărilor electorale şi va întrerupe seria de ani pierduţi din istoria României. Europarlamentarele din 2019 şi câteva consultări (ne)populare au dat tonul schimbărilor. A venit, apoi, episodul prezidenţialelor, mai plin de suspans decât s-ar fi aşteptat toţi protagoniştii. Confruntarea pentru Bucureşti trebuia, în acest sens, să fie perla coroanei acestei schimbări şi să dea un semnal de necontestat înaintea scrutinului parlamentar din decembrie.

image

Bucureştiul, în prag de alegeri

Campanie prin intermediari

Nu este prima oară când campaniile electorale eşuează astfel, observă Ionuţ Codreanu, de la asociaţia Active Watch, care monitorizează discursul politic din România. „La fel ca în 2016, ne confruntăm cu un simulacru de campanie, simulacru întreţinut abil de echipe de campanie şi de consultanţi în comunicare. Practic, admiterea la Primăria Generală nu se mai dă în baza unui examen, ci a unui dosar plin cu reclame înşelătoare, lebede negre care se dovedesc a fi nişte găini vopsite şi clişee cât cuprinde”.

image

Şantiere abandonate pe străzile capitalei

Doar că votul de duminică încheie o campanie care a început cu o cacialma, cu un fel de şantaj conjugal - în cazul în care mezalianţa de pe culoarul anti-PSD poate fi numită o căsnicie. Complicata relaţie dintre parteneri, o năbădăioasă poligamie, presărată cu trădări şi gelozii, pune în pericol ceea ce părea o simplă formalitate, câştigarea Capitalei – prin diluarea încrederii propriului electorat. Pentru primarul general în funcţie, care a părut, de-a lungul întregului mandat, mai degrabă dispusă la orice pentru a se sinucide politic, „opoziţia unită” a fost cel mai eficient agent în campanie de realegere. Mai mult decât sigla celor trei trandafiri, lista de panglicari populişti de consilieri (care seamănă mai degrabă cu o ordine de zi a DNA) şi consecvenţa electoratului crescut de Ion Iliescu şi fiii la un loc. Poate chiar singurul.

Aşa că celor care au dat tonul acestei campanii le-a fost mult mai simplu decât se aşteptau atunci când au plănuit să o transforme într-o imensă potemkiniadă. Au ridicat figuri de carton ca să umple golul şi să degradeze peisajului. „Este o non-campanie”, spune Septimius Pârvu. „N-am văzut programe foarte închegate. Am primit fluturaşi cu tot felul de promisiuni, dar mi-au lipsit dezbateri reale pe politici publice. Cred că am văzut mai degrabă o campanie negativă, bazată pe acuzaţii, mai scoatem nişte schelete din dulap”.

A fost un spectacol grotesc orchestrat ca o arheologie a urii de o armată de manipulare şi propagandă care, zdrăngănind cioburi de gablonturi, a făcut imposibil orice demers de dezbatere a ideilor, proiectelor sau strategiilor şi a camuflat disputa electorală sub un asurzitor zgomot de fond, compus din minciuni, dezinformări, instigări, răcneli şi hăhăieli. Batalioane ale ridicolului şi degradării din care fac parte, fără să poarte o singură uniformă politic, şarlatani media şi calomniatori de profesie, epave politice şi condamnaţi penali, racolaţi, oportunişti şi traseişti genetici, mincinoşi patologici şi generali de cornere, filosofi de tejghea şi demagogi venali.

În plus, explică Septimius Pârvu, din cauza unei legi defecte, care nu le mai permite candidaţilor, după începerea campaniei, să folosească materiale vizuale de exterior, „prin localităţi nu a prea existat campanie. Există nişte afişe care nu arată mai nimic. Alegătorul nu a mai prea simţit că este în campanie. Poate la televizor şi, dacă este eventual activ pe internet. Televiziunea rămâne o sursă importantă - nu neapărat de informare dar de comunicare. Iar internetul oferă informaţie facilă, aproape gratuită dar îndoielnică şi care - raportându-ne şi la ce am văzut odată cu începerea şcolii - implică şi un anume grad de excluziune, în condiţiile în care anumite grupuri defavorizate oricum nu ar fi făcut parte din campanie”.

În România, partidele încasează bani publici pentru campaniile electorale, fără să dea prea multă socoteală asupra modului în care îi cheltuie. Cu cât ai câştigat mai mult în alegerile precedente, cu atât primeşti mai mult. Dar, din experienţa acumulată, partidele politice din România au învăţat că nu pot sări peste un anumit prag de simpatie, oricât ar investi în cosmetizare. Astfel că reduc la minim cheltuielile, or, aceasta se face prin absenţa din spaţiul public. În afara unor costuri punctuale pentru operaţiuni strategice de mare impact, de regulă mici faţă de bugetul existent, banii se dosesc în puşculiţa marilor partide. Rezultatul: publicul, electoratul, primeşte bruiaje şi praf în ochi, nicidecum informaţie despre oferta candidaţilor, despre strategiile de dezvoltare sau proiectele de infrastructură. Principalii adversari se atacă de la distanţă şi evită confruntările directe, pentru că e mai bine să păstrezi puţinul capital electoral pe care îl ai decât să le oferi contracandidaţilor şansa de a-ţi provoca pierderi suplimentare. Indecişii necâştigaţi sunt mai puţin valoroşi decât proprii suporteri care pot prinde îndoieli.

Din nou Ionuţ Codreanu: „Candidaţii creditaţi cu ceva mai multe şanse de casele de sondaje evită confruntările de platforme şi comunică doar în contexte care să le permită să-şi recite banalităţile. Suntem martorii unei campanii by proxy, în lupta electorală aruncându-se influenceri şi endorseri care nu au nicio legitimitate sau expertiză să evalueze probitatea celor pe care îi susţin. Mai grav, întreaga campanie pare că a fost gândită pentru mobilizarea propriilor susţinători, nicidecum a indecişilor sau pentru a disloca din electoratul competitorilor. Este trist pentru spaţiul democratic că am ajuns să aşteptăm cu înfrigurare scandalurile din ultima săptămână, scandaluri care, teoretic, ar răsturna rezultatul de la urne. Pentru că actualul sistem electoral descurajează competiţia reală şi dezbaterea de idei, cetăţenii vor vota, din nou, cu propriile percepţii şi convingeri. Şi cu acestea va trebui să supravieţuim în următorii patru ani”.

Cristian Ştefănescu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite