După retragerea din Irak, în urma căreia am avut un şef de stat major, ulterior un ministru care a îmbrăcat haina politică înainte să se dezbrace de cea militară, vom avea, probabil, şi un erou din Afganistan, viitor şef militar şi viitor om politic. Politician, în fine. 
 
În vremuri când războiul este din ce în ce mai virtual, iar gulerele kaki devin şi ele albe, un stagiu într-un loc plin de praf şi de sânge adevărat dă bine, dă foarte bine la CV, nu numai la cel militar. 
 
Mai ales că acelaşi CV cere acum, dacă vrei să performezi în cariera militară, să dovedeşti mai apăsat că ai luptat departe, decât că te-ai pregătit acasă pentru război. 
 
Am intrat în rândul lumii bune. 
 
Deja avem deja două retrageri importante şi câteva mai mărunţele. Tot din locuri din acestea exotice.  
 
Nu este o desconsiderare a ceea ce se întâmplă în aceşti ani cu misiunile noastre externe, doar o constatare a faptului că prin gara noastră strategică trece din când în când câte un tren în care suntem rugaţi să urcăm, după care suntem învăţaţi să fim buni călători, să vorbim puţin şi să ascultăm cu atenţie. 
 
Să nu coborâm în timpul mersului, tentaţi de viteza redusă sau speriaţi de pericolele ocazionale.  
 
După care descoperim că rămânem din ce în ce mai puţini, noi, mecanicul şi încă doi – trei, cam aceiaşi, care, cu toţii trebuie, totuşi, să coboare şi ei la un moment dat. 
 
Contează mai puţin cum suntem distribuiţi în vagoane, la ce clasă am fost repartizaţi, totul e un ritual, un rol pe care îl învăţăm, noi mai cu tragere de inimă, entuziaşti chiar, actori noi, deh, alţii mai reticent, ştiind deja că scenariile se repetă. 
 
Foto: MApN 
 
Suntem încă inocenţi în aceste misiuni externe, am învăţat însă să ne vindem inocenţa destul de scump în plan intern.  
 
Războiul nu e, însă, egal nici în distribuirea pierderilor, nici în cea a câştigurilor. 
 
La război, nu toţi eroii mor purtând steagul sau atacând cu pieptul scos în afară ca în benzile desenate. 
 
Foto: MApN  
 
Deseori moartea vine banal, fără să poţi face nimic, fie că eşti în strânsoarea metalică a unui transportor blindat pe traseul căruia se intersectează o mină, fie că eşti dislocat într-o tabără asupra căreia plouă cu rachete. 
 
Pe un hol de comandament, undeva în Bucureşti, sunt portretele celor care au căzut, mi-e greu să spun că au murit, deşi, evident, acest lucru s-a întâmplat, viaţa lor s-a încheiat într-o sălbăticie nisipoasă despre care probabil nu ştiuseră prea multe înainte de a ajunge acolo. 
 
Şi nu numai ei. 
 
Tot astfel, pe gardul de beton al unui comandament militar din provincie, poate cel mai important, se află, la fel, chipurile unor bărbaţi tineri, în uniformă, care, şi ei, şi-au oprit ceasul vieţii tot la contactul cu nisipul unui câmp de luptă îndepărtat.  
 
Şi nu numai cu nisipul.  
 
Mecanica vieţii şi cea a  morţii au lucrat împreună.  
 
Dar, departe de ţară, moartea are altă greutate. Altă raţiune, alt raport cu istoria. Chiar şi aceasta, cotidiană şi trecătoare.  
 
Peste câteva zile, pe 21 iulie, este anunţată o defilare. Cu trecere pe sub Arcul de Triumf.  
 
Trenul în care am călătorit 19 ani s-a oprit.  
 
Am coborât din el demni, aşa spune toată lumea, merităm o ultimă defilare.  
 
Vor trece, deci, pe sub Arcul de Triumf, ”detaşamente pedestre reprezentând structurile militare ale Armatei României care au îndeplinit misiuni în acest teatru de operaţii, începând din anul 2002 şi până în luna iunie a acestui an”. 
 
Vor fi şi răniţii Armatei. Vor fi şi jandarmi. 
 
Vor lipsi doar cei ale căror file de dosar şi de viaţă s-au risipit deja pe câmpiile mărăcinoase din Afganistan.