Acum între noi: gazetari şi gazetruci

Momentul în care Victor Rebengiuc a trântit hârtia igienică pe masă

Se spune că victoria lui Klaus Iohannis este un fel de nouă revoluţie. Prin urmare, aşa cum se-ntâmplă îndeobşte la revoluţii, prăvălia domnului Victor Rebengiuc şi-a deschis din nou, primitoare, uşile. Galantarele sunt pline cu hârtie igienică, dar mâncătorii de rahat nu se înghesuie nici acum, cum n-au făcut-o nici în urmă cu 25 de ani, să-i treacă pragul.

Să amintim momentul, pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele şi ochii în lume. În primele zile ale revoluţiei din decembrie ’89, prin studiourile Televiziunii Române Libere se perindau tot felul de mesageri ai vremii noi, dar şi destui politruci ai celei vechi. Aceştia din urmă nu mai pridideau cu scuzele pentru ceea ce făcuseră în fostul regim, fapt care l-a făcut pe actorul Victor Rebengiuc să se prezinte în studio şi să le transmită un mesaj:  „Ce-aş vrea să le propun: înainte de a veni la televiziune să-şi ceară scuze, le ofer o hârtiuţă, un sul. Să-şi şteargă gura!”. Şi a trântit pe masă un sul de hârtie igienică din aia socialistă, cenuşie şi aspră ca pănuşa de păpuşoi.

Moravurile par să se fi stricat rău de tot într-un sfert de veac. Spre deosebire de politrucii de ieri, gazetrucii de azi nici măcar nu mai vin să-şi ceară scuze pentru gunoaiele pe care le-au aruncat în spaţiul public ani în şir, culminând cu tot ce-au făcut în ultima campanie electorală. Îi vedem deveniţi, peste noapte, solemni analişti politici, care vin ei să ne explice doct care sunt cauzele succesului lui Iohannis, care sunt subtilităţile eşecului lui Victor Ponta, ce mari provocări îl aşteaptă pe viitorul preşedinte şi ce grandioase sfaturi ar avea ei pentru el dacă acesta ar avea bărbăţia să le dea un telefon.

Credibilitatea presei, uriaşă în anii ’90, a început să cunoască un declin accentuat acum 10 ani. Era vremea când Traian Băsescu, ca orice preşedinte la început de mandat, avea şi el naivităţile sale. Una dintre ele era aceea că presa, oricât de ostilă i-ar fi, nu poate merge până într-acolo încât să abdice de la adevăr. Şi, spre disperarea Adrianei Săftoiu, se apuca în crucea nopţii să sune pe la Antena 3, ca să corecteze informaţii false care se vehiculau pe seama lui. Cei din studio făceau băşcălie de spusele sale şi promovau şi mai frenetic aceleaşi falsuri. Acela a fost momentul în care, în loc să-şi plece capul sub greutatea principiului că niciun politician n-a câştigat vreodată un război cu presa, Traian Băsescu a declarat război presei – mai exact, acestui tip de a face presă. Părerea mea e că l-a câştigat, dar presa nu vrea s-o recunoască.

Gazetrucii cam atunci s-au născut. Şi s-au tot înmulţit, prin viu grai şi prin scris, încât nu ştiu dacă nu cumva acum au devenit majoritari. Îi numesc gazetruci pe acei inşi care, trimişi în misiune sub acoperire de gazetar, au uitat complet că clientul lor este publicul, iară nu interesele politice sau economice ale patronului, şi că instrumentul lor de lucru este adevărul, iară nu minciuna. Nu adevărul absolut, pe care îl ştie doar Dumnezeu, nu adevărul judiciar, pe care îl stabileşte Justiţia, ci adevărul jurnalistic, care se află doar cu puţină bună-credinţă.

Gazetrucii sunt aceia care distribuie, cu înverşunare şi premeditare, o minciună grosolană dacă aceasta slujeşte “cauzei” lor, dar închid iute ochii atunci când le iese în cale adevărul care o infirmă. Drept pedeapsă, gazetrucii ar trebui vârâţi cu nasul în coşul de gunoi al unui ziarist onest. Vor vedea acolo foste viitoare mega-anchete şi super-dezvăluiri, care n-au mai fost publicate pentru că informaţiile iniţiale, oricât de spectaculoase, s-au dovedit fie intoxicări, fie vendete, fie erori de judecată. Forţa de a renunţa la un subiect tentant când simţi că acesta se depărtează de adevăr este o înzestrare obligatorie, dacă vrei să respecţi această meserie.

Gazetrucii se laudă că fac audienţă. Păi sigur că fac: o minciună sfruntată este întotdeauna mai spectaculoasă decât un adevăr călâu. Şi reality-show-urile fac audienţă atunci când soacra se păruieşte cu noră-sa în direct, dar toată lumea ştie că e o convenţie, un aranjament, o minciună negociată între televiziune şi publicul său. Or, aceea nu e presă, e divertisment.

Un nemernic de la Antena 3 făcea recent mişto de tot mai numeroşii jurnalişti care se recomandă freelanceri – adică fără un angajament permanent la o instituţie de presă - şi se întreba dacă ăştia şi-or fi luat „ajutorul de freelancer” pe luna asta. Nemernicul uită însă că mulţi dintre aceşti freelanceri sunt condeie excepţionale, sau măcar promiţătoare, care şi-au găsit alte refugii profesionale tocmai pentru că n-au mai suportat aerul pe care el şi cei asemeni lui l-au împuţit, bine securizaţi cu banii patronului.

Să fim bine înţeleşi: eu nu neg dreptul ziariştilor de a avea simpatii politice, mai superficiale sau mai apăsate. Dar mintea mea nu poate concepe sub nicio formă ca aceste simpatii să prevaleze asupra adevărului, pur şi simplu se blochează şi pompează revoltă prin toate capilarele. În plin scandal Watergate, ziaristul Bob Woodward s-a înscris în Partidul Republican, al preşedintelui Richard Nixon, dar asta nu l-a împiedicat să ducă la bun sfârşit investigaţia care avea să genereze demisia lui Nixon. Simpatiile politice nu l-au orbit în asemenea hal încât să abdice de la misiunea sa de ziarist.

Am albit în această meserie şi încă sunt tributar ideii că gazetarii nu ar trebui să se atace între ei, pentru că cei incorecţi vor fi evacuaţi din breaslă de propriul lor public. Nu e adevărat. Publicul doar îi sancţionează din când în când. Îi ignoră atunci când îi ustură mai tare, cum s-a întâmplat şi la aceste alegeri, dar nu-i poate evacua, pentru că nesimţirea lor e mai mare decât capacitatea publicului de a-i respinge.

La acest moment, când lucrurile au ajuns mult prea departe, nu întrevăd o soluţie de evacuare definitivă a gazetrucilor din spaţiul public. Dar promit să mă gândesc la un instrument prin care gazetarii care ne mai considerăm oneşti să le putem lipi pe frunte, ca un stigmat, hârtiuţa domnului Rebengiuc.