Azi e puţină lume, însă: aproape pustiu. Intrarea în ATI se face pe baza unor liste de vizită. Măsurile au fost înăsprite după sosirea din Muntenegru a pacienţilor din autocarul morţii.

Patru femei au ajuns la  secţia ATI Bagdasar. Sunt internate în prima cameră din stânga, cea folosită îndeobşte pentru post-operator. E mai mereu plin acolo, într-un flux constant. Să faci loc în mica rezervă, e o performanţă în sine pentru un astfel de spital.

În lunga mea şedere în acest loc, am văzut oameni venind şi plecând, am văzut cazuri grele sau disperate, oameni care căutau aici ultima speranţă.

Nu am reuşit să obţin însă acea aparentă detaşare pe care o capătă oamenii care lucrează aici. Nu m-am obişnuit niciodată cu ceea ce se întâmpla, trecând de la emoţii la frică. E adevărat, asta şi pentru că într-o astfel de secţie a spitalului, pacienţii nu prea vorbesc între ei, iar vizitele sunt scurte, de câteva minute. Bolnavii stau de obicei dezbrăcaţi, cu diverse tuburi înfipte în ei. Rănile le sunt vizibile, ca şi cusăturile operaţiilor. O parte din ei sunt intubaţi, cei mai mulţi având şi o ploscă atârnând în jos.  Aici învaţă să respire din nou. Da, nu ştiam. Se poate învăţa să respiri din nou cu ajutorul unui aparat. Aici se învaţă să mergi din nou sau să-ţi mişti  mâinile. Aici înveţi să te desprinzi din nou de patul de care nu s-au mai dezlipit de luni.

În ATI nu se merge la baie sau la veceu. Aici se foloseşte plosca. Te ajută „fetele” când le strigi. Dacă poţi. Tot ele te întorc de pe o parte pe alta, ca pielea să nu-ţi devină o rană. Şi tot ele te hrănesc. Împing căruciorul cu vase de metal spre paturi şi îi hrănesc încet cu lingura. Peste tot pluteşte piuitul injectomatelor şi ventilatorelor, rar şi ascuţit. Un zgomot care nu se opreşte niciodată şi pe care ajungi să-l visezi şi la luni după întoarcerea acasă.

Noaptea e cel mai rău.  Auzi toate tărgile care intră în secţie şi ordinele medicilor către asistente. Când paşii devin grăbiţi, ştii că se întâmplă ceva rău . „Fetele” strigă unele spre altele, dar nimic nu poate acoperi ţipetele celor cu dureri mari. Iar moartea nu vine ca în filme. Nu se aude nicio muzică, nu e nicio emoţie, nu trece niciun vânt rece. Doar o voce plată cere uneori o lumânare. Cererea pluteşte deasupra întregii secţii o secundă, iar apoi lucrurile intră în normal.

M-am întors aici ca să stau de vorbă cu oamenii care au scăpat din prăbuşirea autocarului din Muntenegru.

A trebuit să-mi fac mai mult curaj decât de obicei ca să intru în rezervă. De data asta pacienţii vorbeau, aveau o poveste de spus, strângeau laolaltă amintiri şi pierderi, toate emoţiile unui dezastru trăit  de fiecare alături de oamenii cei mai dragi.

Pentru prima oară însă, în salonul ăsta viaţa mi s-a părut mai puternică decât boala. Doamna Niţu mi-a spus că are 66 de ani. “Asta, la table, se cheamă poartă în casă, domnule. Auzi, dacă am trecut de asta, merg până la 90”.  Râde şi apoi trece la plâns.

Vreau să le mulţumesc tuturor celor de aici şi din Muntenegru. Mă bucur că sunt în viaţă şi mă bucur că am avut noroc de aşa oameni extraordinari. Nu ştiu cum au coborât în râpă, cu o drujbă, nu ştiu cum m-au scos. N-am ştiut că a fost acolo premierul din Muntenegru, dar am rămas mască atunci când m-am trezit şi în faţa mea era doctorul Arafat. Toată viaţa mea, cât o să trăiesc, o să mă rog pentru ei toţi în toate bisericile pe care o să le întâlnesc.”

Am stat de vorbă cu doamna un sfert de oră. M-am dus să o îmbărbătez şi mi-a dat ea mie putere.

Mi-a fost ruşine să-i spun că afară avem niscai concetăţeni siniştri, care au pornit o dezbatere dacă doliul naţional e potrivit sau nu, dacă guvernul e bun sau prost în această situaţie. Mi-e ruşine şi acum. Poate îi spun ei, când or ieşi din studio.