Acasă la „teroristul“ Beke Istvan Attila. De la paradisul figurinelor Kinder la visul Ungariei Mari
0
Reporterii „Adevărul“ au mers acasă la Beke Istvan Attila, arestat pe 1 decembrie sub învinuirea unui presupus complot terorist la Târgu Secuiesc, pentru a vedea în ce mediu a crescut şi cum văd apropiaţii săi evenimentele care au pus pe jar Secuimea. Au găsit o casă plină de jucării, dar şi o zestre de resentimente faţă de România.
Ţinutul Secuiesc a ajuns azi o succesiune de contraargumente. „Ungurii nu-i suportă pe români, dar n-au făcut niciun rău nimănui“. „Teroristul Beke Istvan făcea parte dintr-o grupare extremistă, dar bomba lui era derizorie“. „Am vrea să ne avem ca fraţii cu ungurii, dar pe zidurile din Târgu Secuiesc atârnă steagul Ungariei şi steagul Secuiesc“. Toate discuţiile se împotmolesc într-un „dar“.
Doi reporteri „Adevărul“ – unul român, celălalt de etnie maghiară – au mers în Secuime pentru a descoperi realitatea din spatele scandalului iscat, în ultimele zile, în jurul secuiului Beke Istvan, reţinut şi, ulterior, arestat pentru 30 de zile, fiind acuzat că a încercat să detoneze o bombă la parada organizată de Ziua Naţională a României la Târgu Secuiesc.
Colecţionarul de jucării
Am ajuns în orăşelul din Secuime în zi de sărbătoare, de Sfântul Nicolae. Secuiul Beke Erno, tatăl celui mai temut „terorist“ al momentului din România, ne întâmpină în muzeul său privat, amenajat într-o casă veche, bine întreţinută, din buricul târgului. Colecţionar încă de la vârsta de 3 ani, bătrânul îşi duce zilele printre lacăte, brichete, medalii, colecţii de şerveţele şi de cărţi poştale, tablouri, mii de figurine Kinder şi multe alte obiecte, unele vechi de câteva secole – toate au câte o poveste, iar „Beke bacsi“ le-o istoriseşte tuturor celor care calcă pragul ineditului muzeu. Nu percepe nicio taxă de intrare, „ce ia pe mere dă pe pere“: banii proveniţi din chiria încasată de la o bancă de la parterul casei îi investeşte în muzeu. Regretul bărbatului de 65 de ani este că nu ne-am întâlnit în împrejurări mai fericite.
Ne prezintă câteva exponate rare din colecţia sa de lacăte, ne arată centurile de castitate de odinioară, ne provoacă să ghicim rostul unor obiecte care, după formă, par să fie total inutile. Ne vorbeşte cu tâlc, alternând o maghiară perfectă cu o română stâlcită, uneori greu de înţeles. Cu toate că pare obosit – pe lângă necazurile ultimelor zile, de când băiatul său a fost arestat şi dus la Bucureşti, bătrânul a trecut recent şi printr-o operaţie pe cord - acceptă să stea de vorbă cu noi în camera pe ai cărei pereţi sunt expuse sculpturile în lemn reprezentându-i pe „cei 13 de la Arad“ (cei 13 ofiţeri ai armatei imperiale austriece care au fost executaţi la Arad, în 1849, pentru că s-au alăturat mişcării revoluţionare a lui Kossuth Lajos).
Beke Erno este cel care pune, însă, prima întrebare. Vrea să ştie de unde vin românii. Răspundem că de la daci şi de la romani. Începe să râdă şi spune că asta e propaganda lui Ceauşescu, cum putem să credem aşa ceva? „Românii au venit în aceste locuri de prin părţile Albaniei, de-acolo. Să nu mai credeţi că românii sunt aici de la daci şi romani!“.
Beke Erno, în mijlocul celor 6.000 de jucării Kinder pe care le-a colecţionat
Beke Erno nu are numai jucării Kinder în vitrinele muzeului său privat. Pe pereţi se pot vedea sculpturi în lemn şi tablouri reprezentându-l pe Wass Albert –maghiarul condamnat în lipsă de justiţia românească pentru instigare la crime de război comise în Transilvania în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. De la aceste date porneşte discuţia noastră.
Telefoane de ameninţare
Beke Erno relatează, pe scurt, cum au decurs lucrurile în zilele de 30 noiembrie şi 1 decembrie: întâi, casa şi sediul firmei fiului său au fost percheziţionate de vreo 40 de mascaţi, au fost confiscate acte, calculatorul şi mai multe laptopuri, pentru ca mai apoi Istvan să fie reţinut şi, ulterior, arestat, fiind acuzat că ar fi plănuit un atac terorist de Ziua României. „Acum o zi, Istvan era prezentat la TV drept terorist. Astăzi, e doar electrician şi extremist“, arată secuiul. Şi se plânge de faptul că adevărul a fost, în ultimele zile, deformat.
În timp ce vorbeşte cu noi, mobilul îi sună fără oprire. Răspunde în maghiară – le cere scuze celor care îl caută şi le spune că nu poate pleca nicăieri în aceste zile tulburi, când „întregul oraş fierbe“. „Se întâmplă lucruri mari aici! Dacă aş pleca, ar părea că dau bir cu fugiţii. Eu trebuie să stau acum aici, să dau explicaţii“, îi spune, cu voce scăzută, în maghiară, celui care l-a sunat. De altfel, nu doar susţinătorii îi caută în aceste zile. „Primim şi telefoane de ameninţare. Mai ales noaptea. Pe soţia mea au sunat-o într-o noapte de două ori, de pe un număr ascuns“.
În umbra unui vis: cel al Ungariei Mari
La prima vedere, stăm faţă în faţă cu un bătrânel simpatic, care chiar pare şocat de turnura urâtă pe care au luat-o lucrurile pentru fiul său şi pentru întreaga sa familie în ultimele zile. Dacă, însă, analizăm mai în detaliu situaţia, apar unele semne de întrebare.
Atingem subiectul sensibil „Mişcarea de Tineret 64 de Comitate“, al cărei membru este şi băiatul său. Cu doar câteva minute înainte de a-l întâlni pe bătrânul Beke, un jurnalist de prin părţile locului ne-a dat asigurări că „la Târgu Secuiesc nici nu există, de fapt, această organizaţie. Doar un membru era cunoscut, dar şi acela a plecat în Canada“. Altceva aflăm, însă, de la tatăl lui Istvan: „Dar ce rău au făcut cei din Mişcarea de Tineret 64 de Comitate? Cu ce şi pe cine au deranjat?“.
Un zid din Târgu Secuiesc găzduieşte o istorie grafică a poporului maghiar
În continuare, mişcarea extremistă care nu pare să mai fie tolerată nici măcar în Ungaria, ţara în care a luat fiinţă, pentru ideile mult prea radicale promovate de membrii organizaţiei, este descrisă de Beke Erno în culori vesele, optimiste. „În mod organizat, au mers să ajute oamenii - şi maghiari, şi români – la inundaţii, au organizat pentru copiii din oraş tot felul de evenimente de Crăciun, donează sânge o dată la trei luni, iar cu banii astfel obţinuţi le cumpără celor mici jucării“, enumeră secuiul toate lucrurile bune înfăptuite de tinerii mişcării extremiste. Că în timpul liber rămas organizează marşuri, că promovează idei profund naţionaliste, că militează pentru autonomia Ţinutului Secuiesc, precum şi pentru refacerea Ungariei Mari...
Se pare că pentru Beke Erno acestea sunt lucruri absolut normale în România anului 2015: „Au grijă de mormintele eroilor căzuţi, lăsate în paragină, sărbătoresc în stradă ziua naţională a Ungariei. Şi care e problema? Aici suntem 90% maghiari şi doar 10% români. Convieţuim paşnic. De 1 Decembrie cine sărbătoreşte la Târgu Secuiesc? Românii aduşi cu autocarele de prin Constanţa şi Bucureşti. Dar, mă scuzaţi, şi noi sărbătorim pe 15 martie. Dar nu plecăm la Constanţa sau în Capitală! Noi stăm acasă şi sărbătorim“. Bătrânul reclamă faptul că, la parada organizată de Ziua Naţională a României la Târgu Secuiesc, au fost aduşi români cu mai multe autocare din alte zone ale ţării şi că „nici nu te vedeai de atâtea steaguri ale României“. „Să sărbătorească la ei acasă!“, conchide Beke Erno.
Dacă este conştient că mişcarea din care face parte fiul său e una extremistă? Da, este. L-a sfătuit vreodată să renunţe? „Niciodată! De ce să îi impun să renunţe, dacă nu face niciun rău nimănui? Ei nu sunt ca Noua Dreaptă! Aceia sunt adevăraţii extremişti“.
Fratele vitreg şi părinţii morţi. O pildă
Îl întrebăm ce simte de 1 Decembrie, când Transilvania a fost alipită de România. Ne răspunde printr-o pildă: „Să spunem că ai un frate vitreg. Ţii la el, mergi la nunta sa. În aceeaşi zi, în drum spre casă, părinţii tăi îşi pierd viaţa într-un accident. Trece un an. În ziua în care se împlineşte anul, ce faci? Unde mergi? La chef, ca să sărbătoreşti naşterea copilului fratelui vitreg, sau la biserică, pentru a-ţi comemora părinţii? Toată lumea să ne lase în pace! Lăsaţi-ne să ne iubim părinţii!“.
Portretul „teroristului” secui
Beke Istvan este electrician, are 40 de ani, doi copii şi multe idei naţionaliste. A terminat o şcoală profesională dar, pentru că provine dintr-o familie înstărită, şi-a deschis mai multe afaceri. Cu toate că vorbeşte româna, la audierile procurorilor a cerut translator. Tatăl său povesteşte că, în urmă cu câţiva ani, şi-a făcut firma Bia Electronic, iar mai recent a pus şi bazele unei afaceri cu un poligon airsoft – un fel de paintball, dar fără vopsea. „Ca să nu murdărească hainele“, explică Beke Erno. „E o pasiune de-a fiului meu. Se întâlnesc în echipe şi se joacă jocul ăsta militar. Au haine militare, de camuflaj. Dacă apar în faţa dumneavoastră înarmaţi şi echipaţi vă speriaţi, pentru că imită întocmai mitralierele militare. Dar nu au gloanţe, ci bile mici umplute cu aer“.
De o săptămână, Bia Electronic, magazinul de materiale electrice şi electronice al lui Beke Istvan, stă închis. După percheziţii a fost lipită pe uşă o coală A4 pe care scrie „Concediu” şi aşa a rămas. Oricum – spun părinţii lui Istvan – nu se poate face nimic, pentru că au fost confiscate calculatoarele.
Beke Istvan e descris de oamenii din Târgu Secuiesc drept un bărbat cumsecade, mereu dispus să-şi ajute concetăţenii, un bun familist şi un prieten al copiilor din oraş. Se spune că se implica la fiecare Crăciun şi că le împărţea copiilor jucării. Despre Beke Istvan nu s-a auzit să se fi bătut vreodată cu cineva.
Mama lui Beke Istvan plânge: „Işti a făcut numai bine la toată lumea”. Soţul ei completează: „Presa spune despre el că e extremist. Şi ce dacă? A făcut numai fapte bune. Şi el, dar şi «Cele 64 de Comitate». A ajutat şi românii“.
Însemnele Mişcării de Tineret 64 de Comitate, pe bluza lui Beke Istvan
Îl lăsăm pe bătrânul Beke în lumea lui: printre figurinele Kinder, sute de sticluţe goale de parfum, lacăte, şerveţele de Paşti şi de Crăciun, linguriţe din argint şi crâmpeiele unei istorii, poate, la rândul ei deformate. O istorie care a iscat - şi, iată, continuă s-o facă şi în zilele noastre - neînţelegeri şi duşmănie între români şi maghiari.
Din nou în stradă
Sâmbătă seară, puţin după ora 16.00, centrul oraşului Târgu Secuiesc se animă brusc. Apar oameni purtând pancarte („Dreptate pentru Beke Istvan!“, „Un secui trebuie să aibă grijă de ceilalţi secui“), se dau interviuri, se flutură steagul secuiesc şi cel al Ungariei. Reuşim să convingem câţiva manifestanţi să vorbească în limba română. Oamenii sunt foarte supăraţi. Unul cere chiar „mutarea zilei naţionale a României la o altă dată”. Când?, îl întrebăm. „În orice altă zi, nu ştiu, când a murit Burebista sau ceva. Să nu mai fie de 1 decembrie, pentru că pe noi ne instigă asta. Pe vremea lui Ceauşescu era bine că nu se serba 1 decembrie”.
În piaţă îşi fac apariţia Izsak Balazs, preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc, şi avocatul Kincses Elod. A fost amplasată şi o masă, unde oamenii donează pe bază de semnături bani (de la câteva zeci la câteva sute de lei) cu care ar urma să fie plătit apărătorul lui Beke Istvan. Tânăra care-i strânge mărturiseşte că au venit chiar şi români şi au donat.
Mai la o parte stă un grup de tineri cu feţe încruntate. Cu toţii poartă geci negre, cu însemne HVIM (Mişcarea de Tineret 64 de Comitate) sau cu harta Ungariei Mari (de dinainte de Tratatul de la Trianon). Tinerii refuză să stea de vorbă cu noi, în ciuda faptului să ne adresăm în maghiară. Par îndârjiţi şi aprigi. Cu toţii sunt tunşi milităreşte, poartă pantaloni de camuflaj şi se uită urât.
Arestarea lui Beke Istvan este echivalentă, pentru tinerii din Târgu Secuiesc, cu uciderea ideii de autonomie. Motiv pentru care au defilat cu un steag de doliu
Încercăm să intrăm în vorbă cu o fetiţă. Să tot aibă vreo 7-8 ani. Nu reacţionează. Ne dăm seama că nu e vorba de vreo deficienţă de auz, nici de rea credinţă. Copila nu cunoaşte limba română. În Târgu Secuiesc, nu sunt şcoli în limba română – există doar clase răzleţe cu predare în română, pentru copiii puţinilor români care mai locuiesc în zonă.
Este o situaţie din care toată lumea iese în pagubă: copiii vor creşte şi nu vor avea nicio şansă la o slujbă bună în România. România, la rândul ei, pierde, pentru că ţine în şcoală 10-12 ani nişte oameni care, mai apoi, nu vor lucra aici. Majoritatea tinerilor din aceste locuri emigrează în Ungaria, în vestul Europei sau în America. Cei care vin din familii mai înstărite rămân aici, îşi fac mici afaceri şi cresc într-o cultură naţionalistă alimentată de sentimentul că România îi marginalizează într-o zonă defavorizată.
Strada îl vrea primar pe Beke Istvan
La protestul de sâmbătă seară, s-au adunat în jur de 1.000 de oameni. Cereau dreptate pentru Beke Istvan, cereau ca acesta să fie eliberat şi chemau la proteste întreaga Secuime. Din mulţime s-au desprins din ce în ce mai multe voci care văd în Beke Istvan viitorul primar al oraşului. „Ne-am săturat şi de UDMR! Odată ajunşi la putere, s-au schimbat cu toţii. Primarul de acum (Bokor Tibor, n.r.) nici nu ne salută pe stradă, nu îi pasă de noi. Niciodată nu e de găsit. Ar trebui să fie pus la Primărie cineva care s-a ridicat din rândul nostru, al celor mulţi“, este de părere un protestatar. „Teroristul” Beke are toate datele să devină din victimă, erou.
Oamenii sunt nemulţumiţi. Îi supără sărăcia în care trăiesc, se plâng de lipsa locurilor de muncă – femeile mai norocoase pun câte o pâine pe masă lucrând în confecţii la fabrica Secuiana (da, a supravieţuit tranziţiei), bărbaţii se ocupă cu muncile câmpului. Iar tinerii pleacă la muncă unde văd cu ochii, în străinătate. „Măcar aduc banii munciţi acasă, se gândesc că la un moment se vor întoarce“, se amestecă în vorbă un alt protestatar.
Începe să se întunece şi lumea o ia din loc. Traseul este acelaşi din serile precedente: Primăria, sediul Poliţiei, Judecătoria, Parchetul şi înapoi, în Piaţă. Se împart şi se aprind artificii de tort şi lumânări, se scandează „Dreptate pentru Işti“, „Lăsaţi-l liber“, „Ţinutul Secuiesc nu e România“, „Presa din România e mincinoasă“, „Unde este bomba?“. Conştienţi de prezenţa jurnaliştilor, oamenii scandează aceleaşi lucruri şi în limba română. Se scandează chiar şi „Adevărul, Adevărul!”. Secuii sunt până şi ei surprinşi de amploarea pe care au luat-o protestele. „Aici lumea nu iese în stradă de obicei. Deştepţii de la Bucureşti credeau că lucrurile rămân aşa, că vom tăcea. Au închis un om doar ca să aibă ei justificări. Dar nu s-au aşteptat să ieşim în stradă. Şi suntem din ce în ce mai mulţi“, constată unul dintre protestatari.
La Târgu Secuiesc nu a mai fost o asemenea atmosferă de la Revoluţie. N-au avut nici vreo mare echipă de fotbal, nici concerte importante la care să fie împreună. Doar la biserică şi la ziua naţională a Ungariei se mai adună în număr mare. Dar acum nu vin ca la biserică sau ca la sărbătoare. Vin răscoliţi de tot felul de sentimente. Oamenii mai în vârstă îşi amintesc de zilele Revoluţiei. Ne amintim şi noi, involuntar, pentru că la Târgu Secuiesc s-a petrecut, poate, cea mai oribilă crimă din decembrie 1989: maiorul de miliţie Aurel Agache a fost omorât de cinci etnici maghiari şi i s-a înfipt un şobolan mort în gură. Asta e istoria.
„Întrebaţi românii de aici cum ne înţelegem!“
În Târgu Secuiesc trăiesc cam 1.500 de români, adică mai puţin de 10% din populaţia oraşului. Cum se simt aceşti români? Să aflăm! Mergem pe strada Păcii, la unica biserică ortodoxă din orăşel, înainte de slujba de duminică. Ne întâmpină cântăreţul bisericii, Viorel Vişan.
De loc din Bacău, a venit la Târgu Secuiesc în urmă cu peste 20 de ani şi n-a mai plecat. Şi-a întemeiat aici familia cu o româncă, spune că îi merge bine şi că se înţelege bine cu maghiarii. „Niciodată nu au existat neînţelegeri între noi. Scântei mai apar, dar nu de la noi. Sunt scântei politice. Provocările au venit mereu din afara comunităţii. Noi îi respectăm pe maghiari, iar ei ne respectă pe noi. Pe 1 decembrie, vecinul maghiar a venit şi mi-a zis La mulţi ani. Maghiarii ne respectă de ziua noastră naţională şi nici noi nu ne amestecăm de ziua lor“, spune Vişan.
Preotul ortodox slujeşte la biserica din Târgu Secuiesc din 1990 şi spune că niciun maghiar nu i-a avut grija în toţi anii petrecuţi aici.
„La o furtună, băţul de la steagul României arborat în clopotniţă s-a rupt. Ca să înţelegeţi cum trăim noi aici... A venit vecinul ungur şi mi-a spus: «Vezi, părinte, că ţi-a căzut steagul». Pe urmă, tot el mi-a făcut alt băţ. Aici nu ne jignim între noi, trăim în pace. Ce e în sufletul maghiarilor, ce gândesc ei, de fapt, despre noi... asta nu pot şti“, concluzionează părintele Ştefan Niţă.
De la biserica ortodoxă mergem la cea catolică din centru. Lăcaşul de cult e plin ochi de credincioşi. Sărbătoresc cea de-a doua duminică de Advent, caută să-şi cureţe sufletele în aşeptarea Crăciunului. „În loc să ne avem ca fraţii, suntem învrăjbiţi. Presa e mincinoasă, caută să ne învrăjbească. Priviţi către foametea şi războaiele din întreaga lume, priviţi şi la mica noastră comunitate. Mai mult ca oricând trebuie să rămânem uniţi şi să ne rugăm“, îndeamnă preotul romano-catolic.
După 24 de ore în Secuime, plecăm spre Bucureşti fără a mai pune alte întrebări. Suntem un român şi un ungur, amândoi oameni cumsecade, care scriu despre români şi unguri, cu toţii oameni cumsecade. Atunci de unde atâta ură?
Se încarcă comentariile...
