Sînt cîteva motive pentru care percepem lucrurile diferit faţă de înaintaşii noştri. În primul rînd ne-am dezvăţat de iarnă. În ultimii aproximativ 30 de ani iarna a devenit prin părţile noastre din ce în ce mai blîndă, cu zăpadă din ce în ce mai puţină. Un soi de primăvară ori toamnă mai janghinoasă, mai fără de vegetaţie.

30 de ani sunt de ajuns pentru un schimb de generaţie, pentru redefinirea conceptului de normă, de normalitate, de cum e vremea de regulă iarna şi ce putem ori nu putem face de regulă iarna.

Dacă ai fi întrebat pe unul din bunicii sau din părinţii noştri, crescuţi cu iernile anilor 30 sau 50, despre ce i se pare deosebit la aceste luni de iarnă de pînă acum, ţi-ar fi vorbit cu siguranţă nu despre viscolul din aceste zile, ci despre restul iernii.

Despre excepţionalitatea unui decembrie fără zăpădă, sec şi secetos, care ameninţă plantele. Despre nemaivăzutele temperaturi de început de ianuarie, 10 grade, 12 grade, în unele locuri chiar maxime de 15 grade, o adevărată primăvară în ianuarie.

Asta da vreme nemaivăzută!, ar fi spus moşul, învîrtind o ţigară în hîrtie de Scînteia. Viscolul de zilele astea i s-ar fi părut un lucru normal.

Normal nu în sensul de plăcut, aşa cum tindem de multe ori să facem confuzia semantică, ci în sensul de des întîlnit. Probabilitate semnificativă de incidenţă, cum ar spune statisticianul să vă sgîrie urechile.

Această “normalitate” neplăcută cu care generaţiile anterioare erau obişnuite îi făcea pe oameni să fie pe de o parte mai pregătiţi pentru situaţie, pe de altă parte să aibă o atitudine mai “normală” faţă de vremea rea. Oamenii ştiau că vine viscolul. Ştiau cum e cînd e zăpadă. Nu erau atît de neobişnuiţi cu această situaţie cum sîntem noi generaţiile urbane recente mediatice internautice şi pentru care iarna e un soi de toamnă ca în Grecia.

Drept pentru care generaţiile anterioare îşi construiau case cu zidurile mai groase înspre est, de unde bătea crivăţul. Îşi făceau provizii de mîncare, şi pentru ei şi pentru animale. Îşi făceau rezerve suficiente de lemne. Nu porneau la drum lung pe asemenea vreme. Aveau memoria procedurală a intervenţiei în asemenea zile. Pe unde fac potecă? Pe unde ies din casă? Pe unde intru la animale? Unde sînt lemnele? Cum ajung la celelalte case în caz de nevoie? Care din sat sînt vulnerabili?

Şi, în consecinţă, nici nu trăiau atîtea sentimente neplăcute, atîtea emoţii negative, nu se genera atîta nemulţumire. Iarna e iarnă, iarna nu-i ca vara, iarna stai cu fundul pe sobă şi bei tutun. Pe vremuri iarna era mai aspră, viscolul nu bătea 2-3 zile, ci săptămîni la rînd, iar oamenii erau mai pregătiţi, atît material, cît şi atitudinal.

Al doilea motiv pentru care în momentul de faţă ne confruntăm cu situaţii disfuncţionale îl reprezintă felul în care zona rurală şi-a schimbat structura demografică.

Decenii la rînd am fost martorii migraţiei dinspre sat spre oraş, în perioada comunistă, apoi, după un mic hiatus în anii 90, cînd am avut parte de o uşoară reîntoarcere populaţională spre sate, cu o a doua depopulare a satelor datorită migraţiei externe.

În consecinţă, satele au o pondere mult mai ridicată de vîrstnici, mulţi dintre ei care întîmpină dificultăţi în a face lucruri altminteri cît se poate de simple pentru alţii în putere: să dai la lopată, să suporţi frigul, să te deplasezi prin zăpadă, să cari lemne, să dai la animale, să ajuţi pe alţii. Generaţiile trecute făceau faţă mai bine acestor perioade meteorologice adverse şi datorită faptului că satele erau populate de oameni tineri.

Acum situaţia s-a schimbat, iar nevoia de intervenţie care pe vremuri era asigurată în măsură semnificativă de forţe locale acum este în mod inevitabil externalizată spre instituţii.

Cine deszăpezeşte pe ţaţa Floarea de 80 de ani? Acum 50 de ani se deszăpezeau singuri. Erau tineri, în putere, bărbatul dădea la lopată, nevasta dădea la vaci şi copiii se dădeau pe derdeluş de pe coama acoperişului.

Acuma ţaţa Floarea e văduvă, singură şi bolnavă. Bărbatul e la cimitir, copiii la Bucureşti, la Făurei sau în Castellon, iar ea nu mai poate, mai mult, vremea rea îi accentuează starea de boală. Trebuie ajutată. Trebuie să-i aducă cineva pîine. Trebuie să-i facă potecă. Trebuie cineva să vină să o ducă la spital, dacă se simte rău.

De unde presiunea mai mare pe instituţii, fie ele locale, fie centrale: primărie, jandarmi, drumari, ISU, SMURD, armată. Să se facă! Să se intervină! De ce nu se intervine?

Al treilea motiv pentru care relaţia noastră cu viscolul s-a schimbat faţă de generaţiile anterioare ţine de creşterea intensităţii interacţionale în societate. Cu una – două generaţii în urme comunităţile erau mult mai autonome. Nu autarhice, dar o mult mai pare parte din interacţiunea socială se realiza în interior, acolo în sat, în comună, în oraş.

În ultimele decenii, odată cu dezvoltările tehnologice şi cu schimbările comportamentale şi atitudinale aferente, sîntem mult mai mobili şi considerăm firesc să putem păstra această mobilitate chiar şi în momente meteorologice intense, cînd în alte vremuri oamenii nu s-ar fi încumetat să iasă la drum mai lung.

Schimburile comerciale sînt puternic crescute. Mult mai multe mijloace de transport comercial, camioane, TIR-uri, trenuri, străbat acum teritoriul cu mult mai multă marfă. E nevoie mult mai multă de marfă. Agenţii comerciali sînt din ce în ce mai mînaţi de la spate de continua cerere, de activitatea fără întrerupere.

Le vine din ce în ce mai greu să accepte să tragă marfa pe dreapta şi să aştepte să treacă viscolul. Ce-o fi o fi, eu trebuie să duc bananele la destinaţie, că se strică dacă stau cu ele în parcare. Pe lîngă bunurile de strictă necesitate e o cerere din ce în ce mai mare şi de alte mărfuri care trebuie să străpungă zona unde e viscol, să străbată dincolo, unde se cere marfa.

Mai mult, oamenii s-au învăţat să circule mult mai mult. Generaţia noastră e o generaţie învăţată în maşină, pentru care e firesc să se bazeze pe autovehicule mai performante pentru a ajunge de la Tulcea la Constanţa, bunăoară, un fleac de 100 de km şi un pic, cum a fost cazul cu cei plecaţi ieri şi care la cîţiva kilometri de Constanţa s-au trezit în iadul alb.

Oamenilor le vine mult mai greu să accepte că, după ani şi ani de ierni blînde în care s-au învăţat să ia de la sine înţeles o distanţă de 100 km, o străbaţi într-o oră şi ceva, acum ar trebui să stea în casă, să amîne deplasarea, să accepte faptul că autorităţile închid drumurile, dau coduri de avertizare, stări de alertă, îi sfătuie să stea acasă. Lasă, dom’le, ne descurcăm noi, ăia sînt prăpăstioşi sau cine ştie ce interese au să blocheze drumurile. Dă-i încolo...

Această schimbare de practici sociale zilnice de la o generaţie la alta, combinată cu îndulcirea vremii, combinată cu îmbunătăţirile tehnologice, duce la o schimbare atitudinală. La o redefinire a normalităţii, a firescului.

Nu mai e normal, firesc, de bun simţ să stai în casă pe vreme rea, să nu te încumeţi pe drumurile bătute de viscol şi să aştepţi să treacă. E normal, firesc, de bun simţ să te bazezi pe competenţa tehnologică a utilajului din dotare şi pe competenţa celor care întreţin infrastructura pentru a ajunge la Constanţa şi pentru a învinge viscolul.

Combinat cu o scădere a memoriei de risc, a experienţelor neplăcute pe care fie le-ai trăit direct, cînd ai ieşit în viscol, fie ţi le-au povestit cei apropiaţi, fie ai aflat din mass media, rezultă această schimbare de atitudine faţă de situaţiile pe care generaţiile anterioare le-ar fi definit în mintea lor clar cu potenţial de primejdie şi le-ar fi tratat cu mai multă precauţie (*).

Această combinaţie de schimbare de climat cu schimbare demografică cu schimbare tehnologică duce la o schimbare valorică, la o redefinire a normalităţii, a standardelor de risc, de bună funcţionare a societăţii, de normalitate instituţională, de standarde de intervenţie, ducînd jocul la un nivel superior. Interacţiunea socială creşte, exigenţele sînt din ce în ce mai ridicate, presiunea pe infrastructura instituţională este din ce în ce mai ridicată. Regulile jocului social se schimbă fără să ne dăm seama.

Evident, aici vin sociologii şi vă ajută să înţelegeţi. Sîntem şi noi buni la ceva pe lumea asta...