Prima oară ne-am întâlniti la mijlocul anilor ’90. la Sighet, unde-şi vizita casa natală. Împreună cu operatorul meu de atunci, prietenul Florin Orezeanu a cărui memorie o salut cu emoţie, primisem misiunea de la George Radu Serafim şi Dionisie Şincan de a filma pentru TVR ceea ce ar fi trebuit să fie un interviu de 20 min. Am ajuns seara, destul de târziu şi am primit mesajul că ne putem întâlni chiar în casa unor rude ale lui care pregătiseră o masă festivă la care am fost invitaţi. Dar fără aprobarea de interviu. Pe la miezul nopţii, interviul a început şi a durat cu mult peste două ore, poate încă aflate în arhiva TVR.

Mi-a spus atunci, cu asta a început discuţia noastră (şi la această frază ne-am întors apoi la nesfârşit, până înspre dimineaţa în care urma să se ducă să se reculeagă la mormântul familiei sale): Să iert? Nu-mi este dat mie să fiu nici preot, nici judecător. Datoria mea pe lumea asta este să aduc mărturie, să spun povestea a ce-am văzut, să descriu suferinţa celor care au murit la Auschwitz. Alţii să vină să judece sau să ierte.”

 

Ce înseamnă să fii doar martor? –l-am întrebat. “A fi martor nu înseamnă nu iei atitudine. Povestea ta, amintirile tale, lacrimile şi revolta ta sunt modul în care iei atitudine. Nu poţi să rămâi nici indiferent, nici să fii neutru. Nu se poate să fii neutru. Este cel mai teribil lucru pe care-l poate face o fiinţă umană pentru că, să nu uiţi niciodată asta, tăcerea este ceea a încurajat călăii. Acolo, atunci, dar şi mereu altcânva şi altundeva”.

Mi-a mai spus ceva foarte important pentru mine: “eşti ziarist, fii oglindă şi povesteşte. Spune povestea fiecărei tragedii pe care ai văzut-o, vorbeşte despre suferinţa oamenilor, aminteşte tuturor că ceea ce s-a petrecut, oroarea, crimele şi teroarea pot să revină oricând...asta este misiunea povestitorului, a martorului”.

Şi mi-am amintit de toate acestea când, într-o vizită în Banda Gaza, am primit invitaţia să intru într-o casă oarecare, micuţă, sărăcăcioasă, cu două camere, una unde era o capră şi vreo trei găini şi unde era şi un pat unde dormita o femeie, îmbrăcată în negru, bătrână dincolo de bătrâneţe. Traducătorul mi-a spus că ea era depozitara memoriei satului respectiv, Adică? – am întrebat. Şi atunci femeia a deschis uşa celei de-a doua camere, absolut goală cu excepţia covorului de rugăciune, dar având pereţii tapisaţi cu zeci, poate sute de fotografii, mai vechi sau mai noi, numai chipuri de bărbaţi. Iar femeia a început să vorbească: “Toţi sunt rudele mele, toţi ucişi în luptă. Din tot neamul, am rămas doar eu şi asta fac aici: în fiecare zi: vin să le spun numele şi cum au murit, unul după altul, fotografie după fotografie”. Am întreebat-o: îi urăşti pe cei care ţi-au omorât bărbatul, fraţii, cumnaţii, copii, nepoţii şi strănepoţii? Răspunsul a fost: “demult nu mai am lacrimi să-i plâng. Nici nu mai urăsc pe nimeni. Vreau doar să pot s-aduc aminte căei  au fost odată pentru că eu sunt ultima care-şi aduce aminte de toate numnele”.

I-am povestit asta lui Elie Wiesel când ne-am întâlnit la Oslo: “ai întâlnit un păstrător de memorie, un paznic al fântânii de unde a izvorât şi se întoarce viaţa...Atăta timp cât povestea va fi spusă, cât numele vor fi rostite, datoria faţă de ei s-a împlinit pentru că, de-abia atunci, istoria nu poate să-i uite. Şi nici eu nu mai demult lacrimi să plâng...”.

Nu uita niciodată, mi-a repetat de mai multe ori, că nu există distincţie posibilă între criminali, nu există crimă care poatre fi iertată şi alta care trebuie condamnată. Crima este una singură pentru că, în masă sau individuală, este mereu împotriva fiinţei umane pe care vrea s-o facă să dispară, pe care brea s-o chinuiască, s-o anihileze, s-o batjocorească, s-o treacă în non-memorie, aşa cum extermini şobolani sau gândaci. Doar aceia n-au nume. Când rostim numele, cum a făcut-o bâtrâna aceea, cum am făcut-o şi eu în cărţile mele, zicea Elie Wiesel, noi facem imposibilă trecerea în lumea celor fără nume a fiinţelor acelea ucise de călăi.

Pledoaria esenţială a lui Wiesel era una împotriva indiferenţei, împotriva fricii (”dacă ai şti cât îmi era de frică, un copil lăsat singur acolo, în lagăr, singur la Porţile Morţii”) asumându-şi o misiune. Şi asta într-o lume în care, din nou, este atât de uşor şi de comod să te auto-educi că cel mai bine este să nu vezi nimic, să nu auzi nimic, să nu spui nimic. Asigurându-ţi astfel o existenţă comodă în care indiferenţa este argumentu supravieţuirii, fie ea oricât de oloagă, ruşinoasă, umilă şi isignifiantă.

“De ce să mă bat? Ce-mi trebuie?”...chiar nu cunoaşteţi întrebarea. Ba da, o cunoaşteţi, chiar dacă v-aţi decis să nu vă fie ruşine de răspuns. Şi asumând, eventual ca mare act de curaj civic, emiterea de opinii pe forumurile de discuţii ale reţelelor de socializare, desigur sub ascunzişul unui pseudonim. Atât. Sigur că da, pentru că asumarea memoriei nu este nici uşoară şi departe de a fi comodă. Şi nu a unei memorii parţiale, partizane, deformată de interese sau motivaţii diverse. Nu, nicidecum.

Rostirea numelor, exerciţiul de care vorbea Elie Wiesel, are valenţele  mistice ale unei filozomii ezoterice. Rostirea numelor ne aşează într-o linie care vine de la începutul timpurilor, ne dă identitate, ne justifică istoria ca fiinţe şi ca neam. Citiţi Vechiul Testament. Numele morţilor stă scris în noi, spunea Elie Wiesel în noaptea aceea de la Sighet....ce facem cu aceste nume este, mai apoi, decizia noastră şi acesta este semnul destinului pe care vrem s-l asumăm.

Iar Elie Wiesel a fost unul dintre aceşti păzitori ai fântânii. Iar pe el, această muncă asumată l-a făcut într-adevăr liber, învingând astfel mesajul teribil al morţii pus la intrarea din lagăr: ”Arbeit Mach Frei”.