31 august, Ziua rezistenţei basarabene. Mulţumiri!

Am vizitat cândva Moscova. O capitală a tuturor contrastelor şi a banilor afişaţi peste tot. Pe turlele aurite ale bisericilor. În rezidenţele private, închise cu gard şi păzite cu arma. În maşinile enorme, de ultima generaţie

După câteva zile, oricât ar fi fost de mare Cadillacul care îţi trecea prin faţă, nu te mai suprindea. Fete frumoase, tinere, superb îmbrăcate, coborau din astfel de maşini. Alături de ele era cate un cetăţean de altă vârstă, aspect şi atitudine. Asta este o faţetă.

Altă este taxiul popular. Puteai pur şi simplu să te aşezi pe prima bandă de mers şi să faci semn ca la autostop. De nicăieri, din şirul de Mercedesuri apărea o Lada sau o Skoda că în filmele din anii 60. Tuşind şi pufăind, cu un şofer cu şapcă gata să te ducă oriunde, de câteva ori mai ieftin decât un taxi obişnuit. Adică de lux, deci scump că naiba.

Varianta aproape imposibilă pentru străini era transportul în comun. Troleibuzele vechi şi lente sau trenurile subterane, care ţin loc de metro. Aglomerate mai mult ca la Paris, cu oameni încruntaţi şi care te lovesc dacă au nevoie să treacă pe lângă tine. Unde se poate bea alcool şi unde nu există afişe în engleză.

Limbă care nu îţi foloseşte la nimic. Să întrebi la informaţii ceva în limba internaţională este echivalentul deschiderii cuştii leului. Tot ce înseamnă Relaţii cu publicul părea să se tragă din încrucişarea dintre miliţian şi puşca mitralieră. Aşa ţi se răspundea, într-o rusă răstită, suficient cât să pricepi că nu eşţi binevenit. Pe stradă, pe lângă că nu ţi se răspundea mai deloc, aveai şi surpriza ca oamenii să întindă pasul când li te adresai în engleză.

Era însă de folos limba română. Peste tot găseai basarabeni veniţi la lucru. Majoritatea se bucurau să aibă cu cine să schimbe o vorba pe limba lor. Spuneau că vin de nevoie la Moscova, pentru că se câştigă bine şi acasă nu au ce să muncească. Nu erau bucuroşi. Capitala rece al unui imperiu care nu aduce un plus cultural celor care vin să locuiască acolo. Mulţi şoferi, gărzi de corp, grădinari, vânzătoare la piaţă, menajere. Furnicile care muncesc în subteranele unui oraş gigantic, cu populaţie aproape cât a României.

Unii dintre ei, puţini şi nesuferiţi, răspundeau la bucuria noastră sinceră “A, sunteţi români” cu un foarte dezagreabil “Nu, noi suntem moldoveni, dar ştim şi româneşte”.

Unei doamne ca în poveştile lui Creangă, cu basma şi mâini pline de urmele lucrului greu, care vindea legume la piaţă, i-au dat lacrimile când am stat de vorba.

“Ce frumos vorbiţi româneşte. Noi nu mai ştim să vorbim aşa. Ne-am stricat cu rusă la şcoală şi acum la muncă pe unde putem”.

Ziua limbii române trebuie să fie Ziua rezistenţei basarabene.

Nu cred că înţelegem destul cât de greu le-a fost să continue să vorbească româneşte, după zeci de ani de teroare şi asimilare. Într-un petic de ţară, din care au fost deportaţi atâţia oameni şi aduşi la schimb ruşi care până astăzi nu vorbesc decât limba lor.

Să le mulţumim pentru că ne păstrează limba şi să ne ruşinăm de cei care îşi bat joc de ea, deşi au avut toate condiţiile ca să o înveţe.