Întâlnirea care a schimbat Europa. Martor la discuţia istorică dintre Bush şi Gorbaciov: „În România s-a acumulat multă dorinţă de răzbunare“

Pe 2-3 decembrie 1989 a avut loc Summitul de la Malta, întâlnire despre care se consideră că a decis sfârşitul Războiului Rece. Alături de preşedinţii Bush şi Gorbaciov, la acea întrevedere crucială au participat cinci înalţi oficiali sovietici şi zece înalţi oficiali americani. Raymond G. H. Seitz (78 de ani), unul dintre martorii la eveniment, a acordat ziarului "Adevărul“ un interviu în exclusivitate.

George Bush şi Mihail Gorbaciov la Summitul din Malta FOTO Soviet Visuals

Seitz era în decembrie 1989 adjunctul Secretarului de Stat al SUA pentru Europa şi Canada şi este unul dintre cei mai apreciaţi diplomaţi americani, cu o carieră de 28 de ani, fiind inclusiv ambasador al SUA în Marea Britanie timp de trei ani şi director în Departamentul de Stat în mandatul lui Henry Kissinger.

Pe 2 şi 3 decembrie 1989, la câteva săptămâni după căderea Zidului Berlinului, la Summitul din Malta  a avut loc întâlnirea dintre Preşedintele SUA, George H. W. Bush şi Secretarul General Sovietic. Aceasta a fost a doua lor întâlnire, după ce în urmă cu un an au avut o primă întrevedere la New York, care l-a inclus şi pe fostul preşedinte Ronald Reagan.

Analiştii politici ai vremii considerau că summitul din Malta era cea mai importantă întâlnire dintre cei mai puternici oameni ai lumii din 1945, când la Yalta, premierul britanic Winston Churchill, liderul URSS Sovietic Iosif Stalin şi preşedintele SUA Franklin D. Roosevelt au căzut de acord asupra  soartei Europei.

Brent Scowcroft şi alţi membri ai administraţiei americane se temeau iniţial că Summitul din Malta  ar fi "prematur", că ar genera aşteptări mari şi rezultate puţin sesizabile. Cu toate acestea, preşedintele francez François Mitterrand, premierul britanic Margaret Thatcher, alţi lideri Europeni şi membrii cheie ai Congresului SUA l-au convins pe preşedintele George Bush să se întâlnească cu Gorbaciov.

Scopul principal al Summitului de la Malta din decembrie 1989 a fost de a oferi cele două superputeri, Statelor Unite ale Americii şi Uniunii Sovietice, ocazia  de a discuta despre schimbările rapide care au loc în Europa, odată cu ridicarea Cortinei de Fier, care a separat Blocul ţărilor socialiste din Estul Europei de Europa de Vest timp de patru decenii. Summitul este văzut de numeroşi observatori şi istorici ca sfârşitul oficial al Războiului Rece.

Întâlnirea Bush-Gorbaciov a marcat diminuarea tensiunilor care au fost, până atunci, semnul distinctiv al epocii şi un punct de cotitură în relaţiile Est-Vest. În timpul summit-ului, Preşedintele Bush şi-a exprimat sprijinul pentru perestroika lui Gorbaciov şi alte reforme în Blocul Comunist. La summit, ca pe un simbol, preşedintele american George Bush le-a prezentat tuturor participanţilor la conferinţă o bucată din Zidul Berlinului.

Preşedinţii Bush şi Gorbaciov la summitul de la Malta FOTO Wikipedia

Conform datelor şi transcrierilor făcute publice şi aflate în arhiva National Security din S.U.A., în dimineaţa zilei de 2 decembrie 1989, Bush şi Gorbaciov au avut o primă discuţie pe  crucişătorul Maxim Gorki, ancorat într-o dană a portului La Valetta din Malta din cauza furtunii de pe mare.

Bush şi-a prezentat agenda politică internaţională, iar Gorbaciov a declarat că metodele Războiului Rece au fost depăşite şi că SUA şi URSS sunt condamnate să coopereze de acum înainte pentru mult timp. Gorbaciov i-a mulţumit lui Bush că nu foloseşte agenda tipică Razboiului Rece şi că nu profită de situaţia din Europa de Est.

Gorbaciov a fost de acord cu poziţiile lui Bush legat de armele chimice, forţele convenţionale, propunerile pentru viitorul summit, precum şi cu cererea privind exercitarea de presiuni asupra lui Fidel Castro ca să nu mai exporte revoluţiile comuniste în America Centrală. La acea primă întâlnire, Gorbaciov a făcut o analiză concentrată a situaţiei politice internaţionale de la acea vreme.

„Este o regrupare în lumea actuală. Ne îndreptăm de la o lume bipolară la o lume multipolară. Amândoi vom avea de a face cu o Europă într-o continuă integrare. Japonia este un alt factor major. Îmi amintesc de China şi de referirile la ea, China care a devenit o altă nouă realitate pe care nu trebuie să o folosim unul împotriva celuilalt. India devine dinamică şi sunt mulţumit de poziţia echilibrată a lui Ghandi. Apreciem faptul că Ghandi vrea relaţii bune atât cu SUA, cât şi cu URSS. Care va fi rolul nostru în această lume? Această regrupare poate fi acompaniată de orientări îngrijorătoare. Spre exemplu, Europa de Est, care nu contează în economia globală, dar iată cum lumea se uită cu interes la ce se întâmplă acolo“, a spus Gorbaciov.

Tot pe 2 decembrie, după prânz, cei doi lideri s-au întâlnit din nou, vorbind timp de aproape o oră. Gorbaciov a avertizat că în URSS se vorbea despre înlocuirea Doctrinei Brejnev cu Doctrina Bush. De asemenea, Gorbaciov s-a plâns că cancelarul Helmuth Kohl dorea să urgenteze problema reunificării Germaniei şi a declarat că Thatcher şi Mitterand i-au spus personal că au unele rezerve asupra reunificării. Referitor la Europa de Est, Gorbaciov i-a spus omologului amrican: „Ceea ce nu-mi place este atunci când politicienii occidentali vor o Europă unită având ca bază conceptul de «valorile occidentale». Am fost mult timp acuzaţi de faptul că am exportat ideologia comunistă. Tocmai acest export se practică acum de SUA. Spre exemplu o Germanie reunificată va fi sau nu în NATO?“

Pe 3 decembrie, în prima parte a zilei, cei doi lideri au discutat despre reducerea numărului de militari dislocaţi în Europa. Cea de-a doua întâlnire dintre Gorbaciov şi Bush din 3 decembrie a fost după-amiaza şi durat mai bine de două ore, având loc pe crucişătorul US Belknop. La baza discuţiilor a stat Memorandumul pregătit de Condoleeza Rice, membru în stafful Consiliului de Securitate Naţională. Între stenogramele sovieticilor şi cele americane există mai multe diferenţe de nuanţe legate la această întâlnire, însă concluzia discuţiilor a fost extrem de bine surprinsă de Yuri Cherniacov, consilierul pe politică externă al lui Gorbaciov, care scria în ianuarie 1990, în jurnalul său, că „În Malta, Gorbaciov şi Bush au dat o speranţă umanităţii“.

Născut pe 8 decembrie 1940 în Honolulu, Hawaii, Raymond George Hardenbergh Seitz a fost unul dintre cei 10 înalţi oficiali americani prezenţi la summitul de la Malta. Absolvent al Universităţii Yale, Raymond G.H. Seitz a lucrat timp de aproape trei decenii în administraţia americană, având numeroase funcţii la nivel înalt. Este singurul diplomat american care a fost ambasador al SUA la Londra în timpul mandatelor a doi preşedinţi americani (George Bush şi Bill Clinton). R.G. Seitz a vorbit în exclusivitate pentru "Adevărul" despre întâlnirea de la Malta:

Raymond G.H. Seitz, unul dintre diplomaţii din delegaţia SUA prezenţi la Summitul de la Malta FOTO Getty Images

„Adevarul”: Aţi luat parte la Summitul de la Malta din decembrie 1989. Summitul este văzut de mulţi observatori ca sfârşitul oficial al Războiului Rece. Care este opinia dumneavoastră privind acel summit şi sfârşitul comunismului în Europa de Est?

Raymond G.H. Seitz: Eu nu văd Summitul din Malta ca sfârşitul Războiului Rece, dar pot spune ca acel summit a reprezentat începutul sfârşitului Războiului Rece. După ce a fost ales, George H.W. Bush a fost foarte precaut legat de politica privind Uniunea Sovietică. Summitul din Malta a fost precedat de luni de revizuire a politicii noastre, fapt ce reprezintă mereu o idee bună pentru un preşedinte nou care încearcă să îşi schiţeze propria sa abordare. În plus, Summitul din Malta a fost un lucru inteligent pentru că aripa de dreapta a Partidului Republican avea îndoiali cu privire la fermitatea lui Bush, iar Bush nu dorea să se grăbească într-o „îmbrăţişare” a Uniunii Sovietice. Dar Bush a ajuns în cele din urmă la concluzia că era important să aibă un dialog cu sovieticii pentru a vedea ce se poate face. Malta a fost rezultatul şi a însemnat începutul unui dialog lung şi intens între cele două puteri.

Cum a fost atmosfera la Summitul din Malta?

Atmosfera în Malta a fost dramatică, literal vorbind. Întâlnirile au avut loc în timpul unei furtuni puternice pe Mediterana ce a clătinat ambele vase. Faptul că cei doi lideri s-au vizitat reciproc pe cele două nave a contribuit la creşterea tensiunii, pentru că nu era foarte confortabil să te deplasezi de la un vas la altul. Unii comentatori nu au putut rezista metaforei vremii. Însă ambii lideri au venit la summit foarte bine pregătiţi şi au acoperit o varietate importantă de subiecte, în special Germania şi controlul armelor.

Care a fost în opinia dumneavoastră cheia încheierii Războiului Rece?

Cheia a fost fără îndoială Gorbaciov. Acesta era un alt fel de lider sovietic. A recunoscut că Uniunea Sovietică nu mai putea continua pe drumul urmat până atunci şi că trebuia reformată. Nu sunt sigur dacă Gorbaciov a acceptat vreodată faptul că sistemul sovietic nu putea fi reformat. Era ceva dincolo de reformă. Problema era sistemul însuşi, Elţîn ştia asta. Cu toate astea, Gorbaciov a simţit că o reformă internă ar fi fost imposibilă fără o angajare simultană a colaborării cu Vestul şi reducerea bugetului apărării, printre alte lucruri. Iar acesta a fost mesajul lui de la început. Iar când RDG-ul a început să tremure, Gorbaciov a abandonat ”Doctrina Brejnev” şi le-a spus est-germanilor că sunt pe cont propriu. Lucrurile s-au precipitat foarte repede după aceea. Aş mai adăuga că Statele Unite au fost foarte norocoase în 1989 să aibă un preşedinte care era inteligent, cu experienţă şi modest, în contrast cu actualul nostru preşedinte (n.r. Donald Trump). În opinia mea, e greu de găsit o perioadă în istoria Europei în care harta politică a continentului să se fi schimbat atât de profund fără un război care să o preceadă, aşa cum a fost în 1989, şi este o onoare pentru mine să fiu asociat cu acele evenimente.

De ce a durat comunismul atât de mult în Europa de Est?

În opinia mea, comunismul a durat mult în Europa de Est din două motive. Primul motiv ar fi că ţările de acolo, în procent majoritar, trăiseră înainte sub controlul central al unor guverne poliţieneşti, în principal fasciste. Au trecut de la extrema dreaptă la extrema stângă fără prea multă pauză şi în mare cu aceleaşi structuri, ca de exemplu Germania de Est în 1933. Al doilea motiv: era foarte clar că Uniunea Sovietică era decisă să îşi menţină poziţia strategică în Europa Centrală şi în mijlocul Germaniei. ”Doctrina Brejnev” a existat înainte de Brejnev exemplele fiind clare în acest sens dacă ne referim la evenimentele din RDG în 1953, Ungaria în 1956 şi Cehoslovacia în 1968. Pe scurt răspunsul este simplu: prezenta şi determinarea Armatei Roşii de a apăra interesele URSS.

O revoluţie anti-Ceauşescu şi nu o una pro-democraţie

Când aţi simţit că în Europa de Est comunismul urma să cadă?

În vara lui 1989 a fost o serie uimitoare de evenimente. La început eram sceptic cu privire la faptul că o schimbare profundă era pe cale să se producă. Era greu de crezut că acest lucru se va întâmpla atât de repede şi că sovieticii vor lăsa să se întâmple acest lucru. Cred că prima oară am realizat natura acestor schimbări zdrobitoare atunci când est-germanii au început să intre în masă în Germania de Vest prin Cehoslovacia şi nimeni nu a încercat să îi oprească. Zidul Berlinului a căzut la scurt timp după aceea şi aceea a fost practic mingea de meci.

Tot referindu-ne la colapsul comunismului în Europa de Est, de ce a avut comunismul cea mai sângeroasă prăbuşire în România în opinia dumneavoastră? A fost din cauza sistemului din România?

Nu pot pretinde că pot să explic de ce România a fost o excepţie de la natura în general paşnică a acestei revoluţii regionale. Dar România a fost o excepţie prin istoria sa comunistă. Ceauşescu, în mod ironic precum Stalin, dezvoltase propriul său cult al personalităţii, controla o poliţie dură a statului, se îmbogăţise atât el, cât şi pe familia lui, cheltuise sume uriaşe din bugetul naţional şi devenise un fel de tiran roman, murind până la urmă aşa cum mulţi tirani romani au făcut-o. Iar pe parcursul atâtor ani, s-a acumulat în România multă dorinţă de răzbunare. Chiar şi după căderea şi moartea lui Ceauşescu, au fost oameni în Vestul Europei care au simţit că Revoluţia din România a fost incompletă (ca şi în Bulgaria) şi că a fost o revoluţie anti-Ceauşescu şi nu o revoluţie pro-democraţie.