Cu câteva luni înainte fuseseră lansate în aşa-zise dezbateri “documentele programatice”, în organizaţii, fie ele de bază sau  judeţene acolo unde se mimau la ordin entuziasme şi în care persoane ce prezentau “garanţii moral-cetăţeneşti” corespunzătoare primiseră însărcinarea de a da expresie adeziunii populare şi de a cere realegerea în funcţia de secretar general a “al celui mai bun fiu al poporului ”.

O lectură fie ea chiar şi superficială a ziarelor vremii, consultarea documentelor audio-video ale din 1989 (profit de ocazie spre a recomanda cititorilor excelenta rubrică Buletin de ştiri realizată zilnic pentru site-ul Europei Libere de Sorin Şerb), arată că presa încerca să le inducă românilor ideea că nimic important nu se întâmplase în ţările comuniste zise frăţeşti. Unde căzuseră rând pe rând vechile conduceri, căzuse chiar Zidul Berlinului, în Polonia avuseseră loc chiar alegeri libere şi non-comuniştii se aflau la guvernare, iar URSS şi Mihail Gorbaciov  refuzaseră să intervină fiindcă aruncaseră la coş binecunoscuta “doctrina Brejnev”. În locul căreia părea că se instalase principiul dominoului”. Numai la Bucureşti părea că nu se va întâmpla nimic, în afară de Raportul kilometric citit preţ de câteva ore la Congres de tot mai decrepitul Ceauşescu, de aplauzele şi ovaţiile, toate din inimă şi irevocabil prelungite, de entuziasmul nebun din momentul realegerii, de kilogramele de telegrame de adeziune care au urmat după.

Doar visătorii sperau într-o lovitură de teatru sau, mă rog, de Palat,într- un abandon al lui Ceauşescu, într-o apariţie de senzaţie precum aceea a lui Constantin Pârvulescu. E drept, fusese celebra Scrisoare a celor şase, adică a unor vechi lideri ai PCR căzuţi în dizgraţie care vorbeau şi acum cu nedezminţită mândrie patriotică de “Securitatea pe care noi am creat-o”,, fusese prin august un apel semnat de un pe atunci enigmatic Front al Salvării Naţionale. Mai fuseseră revolta cu caracter net anticomunist de la Braşov, din noiembrie 1987, disidenţa Doinei Cornea, a lui Dan Petrescu ( inginerul Radu Filipescu era în închisoare, inginerul Gheorghe Ursu fusese omorât de oamenii poliţiei secrete exoneraţi de orice răspundere luna trecută de justiţia strâmbă de la Bucureşti), grupul de la Iaşi dădea semne că e de nepotolit, apăruseră şi scrisori de solidarizare cu Dan Petrescu sau Mircea Dinescu.

În faţa acestei relative agitaţii, purtătorii de cuvânt ai lui Ceauşescu repetau mecanic, obsesiv că acesta avusese întotdeauna dreptate. Doar el şi Stalin. Şi că avea şi acum în mână cartea câştigătoare. Nu fusese el oare primul şef comunist care hotărâse restabilirea relaţiilor diplomatice cu RFG, nu fusese el marele erou din august 1968, nu păstrase el bune relaţii atât cu Ţările Arabe şi cu Israelul, nu spuse el niet  „ruşilor” când cu invazia Afganistanului şi cu boicotarea Jocurilor Olimpice din SUA? 

În ziua de 24 noiembrie 1989, atunci când s-a încheiat Congresul, când Geniul Carpaţilor a fost reales în unanimitate păruse că Ceauşescu câştigase. Că iar câştigase puterea personala, stagnarea, naţionalismul agresiv, refuzul oricărei percepţii reale a realităţii. Nimeni nu părea să îşi reamintească experienţa trecutului. Cea care ne-ar fi îndemnat să credem că, precum în alte două dăţi, când românii arătaseră că nu acceptă nici exclusivismele ideologice, nici absurdul ridicat la rang de politică de stat.

Lucrul acesta avea să se întâmple din 16-17 decembrie încolo.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro