Nu exagerez. De fapt, nu era nimic special. Eram acolo cu o mulţime de colegi de la alte ziare şi televiziuni. Era 27 octombrie 2011, regele tocmai împlinise 90 de ani şi, printre evenimentele care marcau „Jubileul 90“, Casa Regală urma să decoreze mai multe personalităţi. Eu trebuia să transmit la ziar ce se-ntâmplă. (Tenismenul Ilie Năstase, medaliat şi el, mi-a spus atunci: „Din ’96, nu mai sunt nimic. Deci, nici republican, nici monarhist, nici nimic“.) Oricum, regele era omul momentului. Când a intrat în salon, toată încăperea a amuţit în picioare. Jurnalişti bătrâni, obosiţi şi cu blugii terfeliţi, tăceau cu ochii mari şi frunţi de miop. Eu îmi luasem pantalonii ’ăi buni. Eram mut. Omul din faţa noastră nu spusese niciun cuvânt, doar făcuse câţiva paşi, dar inspirase un soi de cuvioşie firească. Auzeam, din telefonul unei colege: „Alo, m-auzi? Mai eşti?“.

 
Păi, ce? Candidează şi regele?

Peste puţin timp, susţineam cu înflăcărare, în faţa unui prieten foarte bun, nevoia absolută, imperativă, urgentă!, ca în România să fie restaurată monarhia. Atunci şi acolo! Eram într-o cârciumă studenţească, iar atmosfera din jur aducea puternic a cantină proletară. El mă persifla, din grădina republicanilor, pentru ideile mele anacronice, iar eu mă supăram sincer că nu poate înţelege că monarhia e un sistem de guvernare care se impune moral. Cred că trecuseră câteva ore şi tot n-o scoteam la capăt. Aveam nevoie de o a treia părere, care să nu fi fost sub ascendentul niciunuia dintre argumentele noastre şi care să tranşeze dezbaterea. O părere spontană. „Nu crezi c-ar fi mai bine ca România să fie condusă de regele Mihai?“, am formulat eu întrebarea, ca să-mi convină răspunsul. L-am întrebat pe chelner. Răspunsul lui a fost absolut revelator pentru amândoi: „Păi, ce? Candidează şi regele?“.

Chelnerul ăsta ne arătase, cu naturaleţea lui neşlefuită, că paradigma autistă în care ne purtam micile ofensive pasionale avea prea puţine lucruri în comun cu realitatea. Băiatul ştia că regele tocmai ţinuse un discurs în Parlament şi era familiarizat cu momente esenţiale din biografia fostului suveran. Atât. Nu înţelegea absolut nimic în plus. Veţi spune că e de ajuns, că restul e istorie, însă nu e.

Regele Mihai reuşeşte să suscite exultări de moment extraordinare, copleşitoare. Simpla sa prezenţă, simpla sa proximitate impune un fel aparte de responsabilitate, iar asta nu poate contesta nici cel mai fervent republican. Regele Mihai reuşeşte să fie omul momentului. Rămâne însă omul momentului trecut. Şi nu ştiu cine e de vină pentru astfel de amnezii nedrepte. N-am să fac apologia monarhiei aşa cum făceam în cârciuma aia studenţească. Totuşi, cuvintele astea care-i aparţin fostului suveran, „Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o împrumut de la copiii noştri“, nu sunt cuvinte de conjunctură. Nu sunt de moment. Ar trebui, poate, dacă nu să ne pună puţin pe gânduri, măcar să ne amintească de clipele trecute, guvernate de prezenţa lui Mihai I.

Duminică, 18 ianuarie 2015, exact la ora 15.00, se vor împlini 25 de ani de când primul membru al Casei Regale, Alteţa Sa Regală Principesa Margareta, a venit în România – „după o întrerupere de 42 de ani“, cum încearcă Familia Regală să sublinieze continuitatea Coroanei. Va fi o sărbătoare a regalităţii în România şi, pe undeva, va fi încă un moment al Majestăţii Sale. Tot la 18 ianuarie 2015, ar trebui însă să fie marcat şi un sfert de veac de când regele Mihai nu a venit în ţară pentru că încă îi era interzis să vină. Şi poate că momentul ăsta va cântări un pic mai mult în conştiinţa noastră atrofiată. Poate.