2014, o retrospectivă. Şi o întrebare

Literatura română a pătruns în presa franceză, în 2013, cu ocazia Salonului cărţii de la Paris datorită excepţionalei oportunităţi, construită de fosta echipa a ICR, condusă de  Horia-Roman Patapievici  FOTO Mediafax

În 2014 unii români au avut neobrăzarea să-şi insulte iarăşi intelectualii şi scriitorii. Şi tot în 2014 ei şi-au dorit, nu-i aşa, pe merit, un premiu Nobel pentru literatură. 2015 ar putea fi anul unei despărţiri vitale.

În 2014, societatea cvilă a făcut dovada că manipularea are o limită, şi că nu, „cărţile” nu sunt scrise dinainte de politicieni. Alegerea lui Iohannis drept preşedinte, cînd toate sondajele îl creditau pe Victor Ponta, e o lecţie politică de umilinţă şi în acelaşi timp o lecţie de viaţă, un impuls de renaştere.

Cît de tenace este forţa acestei renaşteri se va vedea, pas cu pas. Nu ştiu dacă Facebook-ul sau bloggerii sunt cei care l-au purtat în triumf pe noul preşedinte, dar cert e că, în 2015, îi vor diseca fiecare pas, cu o energie de temut. Prima noutate pe care o aduce anul.

Dar lecţia de umilinţă, cea prin care nu renunţăm cu totul la demnitate, s-a petrecut? Lecţia umilinţei pare o povară prea mare. Ultima ordonanţă de urgenţă care desface, impertinent, titluri academice inexistente, e o dovadă.

Dovadă e şi faptul că nu, n-am auzit, de pildă, scuze publice faţă de Andrei Pleşu.

Dovadă e şi faptul că am uitat cu desăvîrşire de puciul din 2012 care, de dragul răzbunării politicianiste, a distrus instituţii şi mecanisme care funcţionau. Printr-o ordonanţă de urgenţă, pe 13 iunie 2012, guvernul lui Victor Ponta a trecut ICR de sub autoritatea preşedintelui în subordinea Senatului, ceea ce  a declanşat valsul numirilor prin troc politic.

La Paris, Londra, New York, Madrid, Varşovia sau Budapesta, ICR devenise o instituţie credibilă, capabilă de evenimente excepţionale. Statutul „România ţară invitată de onoare la Salonul cărţii de la Paris”, obţinut de echipa lui Horia Roman Patapievici, a făcut ca 2013 să fie, în Franţa, un an fastuos pentru literele româneşti.

Astfel, în 2013, literatura română a pătruns substanţial, cu peste 20 de titluri noi, multe stîrnind cronici entuziaste în presa franceză. A fost cazul unor traduceri din Gabriela Adamesmteanu, Radu Aldulescu, Ştefan Baştovoi, Ana Blandiana, Lucian Boia, Norman Manea, Lucian Dan Teodorovici, Adina Rosetti, Răzvan Rădulescu, Varujan Vosganian. A fost în bună parte rodul excepţionalei oportunităţi, construită de fosta echipa a ICR condusă de Horia-Roman Patapievici, ca România literelor să fie în centrul atenţiei la unul din cele mai prestigioase tîrguri din Europa; evident, România a avut cum să dea corp acestei oportunităţi şi fiindcă traducătorii aveau masiv, în sertare, cărţi deja traduse şi au ştiut să se plieze repede pe interesul (şi comercial) al editorilor francezi şi francofoni.

Ecoul acestui banchet literar s-a stins, hélas!, parcă un pic prea devreme. În 2014, literatura română tradusă în limba lui Molière a fost destul de discretă. Au apărut totuşi cîteva titluri: splendidul roman al Martei Petreu, „Acasă pe cîmpia Armaghedonului” , tradus cu har de Florica Courriol, la editura elveţiană L’Age d Homme; aceeaşi traducătoare a impus la editura Non Lieu povestea celor care au muncit forţat la Casa poporului, din romanul lui Ioan Popa, „Robi pe Uranus”. Romanul poliţist românesc, gen cu o piaţă de cititori imensă în Franţa, a pătruns prin George Arion, - „Cible royale” - , impecabil tradus de Sylvain Audet, pentru Genèse Editions. Liviu Rebreanu figurează cu nuvela „Iţic Ştrul dezertor”, tradusă de Jean – Louis Courriol şi înclusă într-un volum emoţionant, „Nouvelles de la Grande Guerre”, apărut la editura elveţiană Zoé. Traducătoarea Mariana Negulescu semnează traducerea romanului „L’Anonyme flamand”, de Constantin Mateescu, pentru editura Le Soupirail. Şi cam atît.

Despre munca excepţională, de multe ori de Sisif, a traducătorilor, voi reveni, cu pasiune, într-un text următor. Deocamdată mă înclin iarăşi, cu admiraţie, în faţa meseriei lor, cel puţin triplă, şi nerecunoscută îndeajuns: traducătorii sunt, mai întîi, negociatori geniali între limba, lumea de sensuri a originalului şi „mofturoasa” limbă franceză; sunt deopotrivă agenţii literari ai autorilor şi sunt, nu în ultimul rînd, specialişti de „public relation”, o interfaţă la fel de importantă, în Franţa, între cartea tradusă, editură şi criticii care fac şi desfac popularitatea unei literaturi.  

La finalul acestei retrospective am o întrebare: cine dă seama de pagubele de imagine, de profesionalism, de bani (şi cultura costă!) pe care le-a declanşat politizarea culturii, vendeta politică? Nici unul din directorii care au fost numiţi,  sub „domnia” atît de catastrofală a lui Andrei Marga, şi care au trebuit să gestioneze un eveniment de talia „România ţară invitată”, nu s-au mai regăsit în structura de conducere a institutului cîteva luni mai tîrziu. Instabilitate, provizorat, lipsă de viziune, heirupism românesc, sinecuri politice.

Cine şi cum face bilanţul managementului cultural care a urmat puciului din 2012? Cine îşi asumă răspunderea, politică, pentru acest bilanţ? 

Care e scadenţa pentru a recunoaşte, cu demnitate, că pagubele ordonanţei de urgenţă prin care ICR a trecut, de la Preşedinţie la Senat, arată clar falimentul politizării culturii?

2013 a fost, cultural vorbind, un an fastuos, în Franţa, scriam cu un an în urmă. Pentru România, 2014 a fost, în Franţa, anul diasporei.

Între graniţe sau în afara lor, 2015 ar putea fi anul unei despărţiri vitale: lăsate să funcţioneze autonom şi profesionist, cultura şi politica şi-ar putea regăsi, pas cu pas, demnitatea.

Va fi legitim apoi, să ne punem, fiecare, la butonieră, un premiu Nobel pentru literatură.