1989, după 25 de ani

Care este imaginea cea mai tulburătoare de la Revoluţie, care vă răsare în minte, după 25 de ani? Au răspuns Marta Petreu, Simona Sora, Norman Manea, Radu Vancu, Dan Perjovschi, Andrei Şerban, Liviu Antonesei, Lucian Dan Teodorovici, Mariana Codruţ, Ovidiu Nimigean…

În 25 de ani unele imagini s-au destrămat de la sine, altele s-au agăţat bine, ca nişte celule cu viaţă de pereţii unui uter. Cred că Revoluţia a început o gestaţie despre care, fiecare în parte şi mulţi împreună, nu ştim dacă s-a terminat sau cît va mai dura.

Mi se întîmplă adesea ca, în situaţii de nedesluşit, dar cu un miez magnetic, regenerator, să mă întorc către poeţi, scriitori, artişti. I-am întrebat care este imaginea cea mai tulburătoare de la Revoluţie, care le răsare în minte, după 25 de ani.

Au răspuns, cu generozitate.

Le mulţumesc, cu afecţiune.

Simona Sora

«Îmi amintesc exact secvenţa asta, atît de neverosimilă încît tot ce a urmat după ea a avut, pentru mine, un aer de butaforie şi contrafăcut. Am ajuns în Piaţa Universităţii pe 23 decembrie 1989, la ora 6 dimineaţa, venind de la Deva cu un tren gol, cu desăvîrşire gol. Nu era nimeni, în afara celor doi controlori care nici nu mi-au cerut biletul, în schimb m-au sfătuit, din oră în oră, să cobor şi să mă întorc acasă.

Am străbătut nenumărate filtre, după ce traversasem toată ţara, am răspuns la zeci de întrebări, iar cînd am ajuns în faţa Facultăţii de Filologie, cum se numea atunci, de pe Edgar Quinet, am văzut mai multe bălţi de sînge şi lumînări aprinse, aproape topite, în jurul lor. Dintr-o deformaţie nu ştiu dacă profesională sau de alt fel, m-am aplecat şi am atins lichidul roşiatic, avea consistenţa sîngelui şi mirosea ca în sala de operaţii în care lucrasem ani întregi.

Cu toate că aveam „dovada“, am trăit multă vreme cu o senzaţie de irealitate, cam pînă în 13 iunie 1990, cînd lucrurile au căpătat din nou greutatea lor obişnuită, mizeria aia făcută din minciună, complezenţă şi amnezie. Am crezut totuşi, pînă de curînd, că tot drumul ăsta a avut un sens. Acum nu mai cred.»

Liviu Antonesei

«E o imagine-sonoră, de fapt, percepută la Europa Liberă, care nu-mi iese din minte de atunci: rafale de mitralieră, strigătele mulţimii, care arătau mai degrabă furie, revoltă decît teamă. Pentru mine, ilustrează sonor, faţă în faţă, represiunea şi revolta. » 

Marta Petreu

«Atunci, în decembrie 1989.

Un creier de om, roz-cenuşiu, fără cutia craniană, creierul pur şi simplu, rămas pe trotuar după ridicarea corpului, chiar în centrul Clujului, vizavi de Banca Naţională.

Şi un elev de-al meu, foarte frumos, de pe-a douăsprezecea, împreună cu tatăl lui şi cu mama lui, şi ei înalţi şi foarte frumoşi, în centrul Clujului, la demonstraţie, strigînd împreună: „Libertate!”

Cineva, un filolog, mi-a arătat un bărbat ascuns de jumătate sub o poartă, de unde pîndea lumea: era, mi-a spus însoţitorul meu, informatorul pentru Filologie. Ceauşescu fugise, dar omul îşi făcea în continuare meseria, culegea în continuare informaţii pentru Securitate.»

Norman Manea

«Mi-a plăcut "Ole, Ole / Ceauşescu nu mai e !"

Bună era şi "Poporul a învins", cu care Dinescu a anunţat, cred, bietul popor de victorie, dar cum nu prea cred că poporul a învins, ramân la prima, mai juvenilă şi jucăuşă.»

Radu Vancu

«Întrebarea dumneavoastră mă aruncă înapoi, în zilele alea confuze & halucinate, când până şi copilul care eram putea înţelege că ce se întâmplă va fi scris cândva într-un manual plictisitor de istorie. Imaginile pe care le asociez cu revoluţia sunt, însă, strict domestice: ca şi în poezia mea, nu pot gândi nimic decât prin asocierea cu cei dragi.

Mi-o amintesc, aşadar, pe mama ieşind să întindă hainele pe balcon, cu toate că eram avertizaţi să stăm în case, fiindcă teroriştii ne pândesc de prin poduri;

îmi amintesc elicopterul oprindu-se lin deasupra blocului nostru, coborând puţin, parcă neîncrezător, şi-mi amintesc privirea pilotului privind-o pe mama.

Îmi amintesc cum m-a trimis, tot ea, la piaţă, să cumpăr brad - doar nu era să ratăm bradul de Crăciun din cauza unei prăpădite de revoluţii; şi-mi amintesc cum coloana de revoluţionari de la piaţă a vrut să mă transforme în copilul revoluţiei - ceea ce însemna că liderul coloanei voia să mă ia pe umeri; iar eu am început să plâng, spunându-le că, dacă nu ajung cu bradul acasă la vreme, va fi vai şi amar şi de mine, şi de revoluţie. Şi m-au lăsat să plec, vag descumpăniţi, cam ca pilotul elicopterului.

Pe scurt, revoluţia a fost, pentru mine, un enorm fapt domestic - ca tot ce e esenţial în teritoriile sublunare.»

Dan Perjovschi

«Pe 21 decembrie eram la Sibiu, pe stradă, în mijlocul manifestaţiei lîngă un rom mai înalt cu un cap ca mine care striga tare la ăia din balcoane şi de după perdele: veniţi cu noi!!! şi voi sunteţi români! 

Lumea care a stat cîteva ore la coadă şi, cînd în dreptul cozii s-a oprit un tanc, s-a repezit să dea portocalele soldaţilor... »

Andrei Şerban

«În 1990, vara,  cînd minerii au pătruns din piaţa Universităţii în subsolul Teatrului Naţional, unde repetam « Troienele » în greaca veche şi încercînd suspicioşi să descifreze coduri politice ascunse în versurile originale ale lui Euripide, ne-au confiscat textele. Dar cînd una din actriţe a început să declame cu toată forţa un monolog al Hecubei, onomatopeele blestemului grecesc i-a înfricoşat pe bieţii mineri care s-au retras intimidaţi, făcându-şi cruci.

Iată, mi-am spus,  un moment de neuitat cînd arta a triumfat asupra barbariei vremii.»

Lucian Dan Teodorovici

«Nu am multe imagini dintre cele cunoscute de toţi, văzute la televizor. Eram la bunica, în vacanţă, televizorul ni se stricase, ascultam cu toţii doar ce transmitea Europa Liberă. Pe 22, la un moment dat, am auzit zgomot pe stradă. Am ieşit la poartă. Un unchi trecea prin dreptul porţii, repetînd mecanic: „A căzut nenorocitul. A fugit”.

În balconul casei unui vecin, cineva agita un steag, strigînd ininteligibil. Alţi vecini erau la porţile lor, agitaţi. L-am auzit pe unchiul meu, la trei case depărtare, intrând în curtea proprie şi urlând de-acolo, ca o concluzie: „A căzut nenorocitul! A fugit!”. Şi-abia atunci mi-am dat seama, cred. Am alergat şi eu în casă, m-am aruncat în pat şi am început să plâng, trăgîndu-mi plapuma pe ochi. 

A fost singura dată în viaţă cînd am plîns de bucurie.»

Mariana Codruţ

« Ţoapa ucigaşă. Am mai multe amintiri pregnante de la revoluţia din decembrie ’89, de pildă, cît de uşurată m-am simţit cînd redactorul acela gras, cu ochelari şi un neg pe faţă, de la TVR, aanunţat că dictatorii au fost prinşi la Tîrgovişte. Dar poate cea mai cea e una care m-a disperat şi din care mi-am dat seama că propaganda îndrăcită de cîteva decenii a avut totuşi efect asupra mea (sau de vină o fi idealismul meu ori educaţia ţărănească?).

E vorba de cum am descoperit-o şi perceput-o pe Elena Ceauşescu la „procesul” lor. Sigur, nu mersesem niciodată pînă acolo încît să cred că ea e... chimistă de frunte, academician şi savantă de renume mondial ş.c.l., dar pentru nimic în lume n-aş fi crezut că a dispus de destinele noastre atîta amar de timp un om primitiv, redus, cu toate atributele lui – cruzime, şiretenie, prostie, dispreţ etc. O ţoapă ucigaşă. »

Ovidiu Nimigean

« Prima imagine e auditivă, rafalele trase la Timişoara, într-o înregistrare transmisă de Europa liberă. A doua, tot auditivă, la radioul românesc, întreruperea discursului ultim al lui Ceauşescu. Murmure, vociferări, zgomot de mulţime dezlănţuită şi întreruperea emisiei. A treia, pe viu, sediul miliţiei din Odorheiu Secuiesc, fumegînd gros.

A patra, la foarte puţin timp după, coada la ouă (se dădeau la discreţie), la un magazin din colţ. Sentimentul amestecat, de teamă, bucurie, speranţă. »