Aceasta cu toate că unii dintre redactorii şi colaboratorii postului au făcut şi fac astfel încât în puţinele ore de program în limba română ale „Europei Libere” să poată fi regăsite subiecte specifice actualităţii româneşti. Dar şi în pofida faptului că mulţi avertizaseră că românii din ţară au pe mai departe nevoie de Europa Liberă. Fapt înţeles de autorităţile americane de abia anul trecut.

Au putut fi reascultate atunci, în decembrie 2003, o parte, o mică parte dintre emisiunile aflate în arhiva Radioului, emisiuni ce au trecut pe unde din anul 1950, când au început operaţiunile către România ale postului cu sediul mulţi ani la München, mai apoi la Praga. Reamintesc că aceste emisiuni au putut să fie auzite la puţine zile de la inaugurarea Europei libere, viitorul Serviciu românesc fiind al doilea ce şi-a început activitatea, îndată după cel în limba cehă.

Din când în când, în zilele acelui sfârşit de decembrie, programele încă obişnuite, încă familiare ascultătorilor de decenii ai Radioului -şi asta în pofida faptului că după iunie 1995, când postul s-a mutat la Praga, emisiunile au fost drastic restructurate- erau întrerupte de un gingle promoţional în care interferau legendarele voci ale lui Noel Bernard şi Vlad Georgescu, ale lui Emil Georgescu, N. C. Munteanu, Gelu Ionescu şi Şerban Orăscu, ale lui Mircea Carp şi Victor Cernescu, ale Ioanei Măgură şi Ioanei Crişan. Şi, da, desigur, vocea Monicăi Lovinescu şi cea a lui Virgil Ierunca. Radio Europa Liberă înseamnă oameni care au ceva de spus, glăsuia anunţul în cauză. Oameni care au consemnat, dacă nu chiar au făcut istoria.

Din zecile, din sutele de ore de înregistrări cu emisiuni întocmite de Monica Lovinescu, a fost ales pentru acel gingle un crâmpei dintr-un comentariu despre ce ar fi fost dacă imediat după aprilie 1990 ar fi fost pus în aplicare Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara.

Dacă îmi amintesc bine, din respectivul comentariu răzbătea o cruntă, o cumplită dezamăgire. Dar cum oare puteai să nu fii dezamăgit când după o revoluţie anticomunistă sângeroasă, dar şi când la mai bine de zece ani de la înregistrarea lui, personaje groteşti ale regimului cu care s-a războit o viaţă Monica Lovinescu, culturnici asemenea lui Paul Everac, Adrian Păunescu ori Dinu Săraru, se aflau încă prim-planul vieţii bucureştene? Ba ca falşi lideri de opinie, ba în calitate de parlamentari, ba ocupând fotoliul de director general al Naţionalului bucureştean.

Monica Lovinescu s-a angajat la Europa liberă în 1962. Era deja un opozant recunoscut al regimului comunist, figura demult în contabilitatea urmăriţilor îndeaproape de Securitatea română. Ne-o dovedeşte cartea Iuliei Vladimirov, Monica Lovinescu în documentele Securităţii -1949-1989 (Editura Humanitas, Bucureşti, 2012). 

În primăvara anului 1966, în fruntea Radioului de la München avea să revină Noel Bernard căruia, aşa după cum mărturisea Monica Lovinescu însăşi într-o evocare scrisă pentru cartea Ioanei Măgură-Bernard, Directorul postului nostru de radio (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2007), i-a venit ideea de a concentra într-o singură emisiune contribuţiile zilnice ale jurnalistei de la Paris.

Bernard a făcut un memoriu adresat managementului american al postului, a dus cu acesta ceea ce se chema în limbajul comunist al epocii “muncă de lămurire” şi astfel a luat fiinţă emisiunea Teze şi antiteze la Paris. Când eu am început să ascult postul cu sediul în capitala Bavariei, Tezele…aveau prima difuzare sâmbăta seara, ceva mai încolo, în timpul directoratului lui Vlad Georgescu, ele treceau pe unde prima oară la 21,10, ora României.

În 1973 apărea în oferta de emisiuni a Radioului Actualitatea românească. Ediţia de vineri seara, mai apoi de sâmbătă, era în întregime consacrată actualităţii culturale româneşti. Contribuţiile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca erau substanţiale.

O voce a destinului

De fapt, Monica Lovinescu devenise pentru românii de pretutindeni, săturaţi de comunism, pentru cei ce au rămas în ţară, dar şi pentru cei ce au luat calea exilului, ceea ce poeta Ileana Mălăncioiu numeşte în cartea ei Recursul la memorie (Editura Polirom, Iaşi, 2003) o voce a destinului. Monica Lovinescu a fost, aşa după cum notează mai departe poeta, “un spirit pătrunzător şi echilibrat, interesat de tot ceea ce se petrecea atât în Est cât şi în Vest, pentru a putea să ţină dreapta măsură”. O dreaptă măsură de care a Monica Lovinescu a făcut uz în lupta ei împtriva comunismului, luptă în care, aşa după cum mărturisea în filmul lui Alexandru Solomon Război pe calea undelor, a avut drept armă doar un microfon.

A fost resimţită ca o luptătoare până în primăvara lui 1992, atunci când, din cauza unei decizii deloc inspirate a directorilor americani dar şi din pricina inabilităţilor şi laşităţilor directorului Departamentului românesc, Nicolae Stroescu-Stânişoară, Monica Lovinescu, ca şi Virgil Ierunca, de altfel, a fost silită să părăsească microfonul Europei Libere. Fără să-şi poată lua “la revedere” de la ascultători. Nicolae Stroescu ne-a furnizat atunci o explicaţie penibilă, venită cu întârziere, doar către sfârşitul verii. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca şi-au folosit timpul pentru a-şi pregăti pentru tipar cărţile, apărute rând pe rând la Humanitas. Tot răul spre bine? Poate. Cu siguranţă, cei doi au rămas pe mai departe prezenţi în conştiinţa lor de zi cu zi, în viaţa lor cotidiană.

O viaţă cotidiană românească din care Monica Lovinescu nu a lipsit în fapt nici o zi. În pofida faptului că în toamna lui 1949 a părăsit România, silită fiind să-şi lase aici ostatecă mama (cf. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu- Scrisori către Monica, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012). Când în 1998, Mircea Iorgulescu a izbutit să obţină din partea Monicăi Lovinescu o revenire la microfonul Europei libere pentru un interviu difuzat în spaţiul emisiunii Oameni, destine, istorie, interviu antologat în cartea Convorbiri la sfârşit de secol (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2006), scriitoarea a declarat că a stat la Paris “ca într-un cartier bucureştean”. I-a avut ca vecini apropiaţi pe Eugène Ionesco, pe Emil Cioran şi pe Mircea Eliade, dar şi pe Rodica şi Marie-France Ionesco, pe George Banu şi pe Paul Goma, pe Paul Barbăneagră şi pe Theodor Cazaban, pe Alain Paruit şi pe Oana Orlea, pe Sanda Stolojan şi pe Oana Orlea, pe alţi şi alţi intelectuali români de mare prestigiu.

De acolo, din acel cartier bucureştean al Parisului, Monica Lovinescu s-a interesat îndeaproape de destinele literaturii române. “Într-o lume în care literatura a fost tulpina de trestie prin care un întreg popor a respirat, criticul literar a jucat rolul salvatorului de la înec. De n-ar fi fost decât atât, şi tot am avea motive să vedem în Monica Lovinescu unul dintre factorii esenţiali ai renaşterii literaturii române, pe fondul destalinizării Răsăritului, cum spune ea însăşi”, scria Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române (Editura Paralela 45, Piteşti, 2008).

Aş extinde observaţia aceasta, spunând că Monica Lovinescu a fost un factor fundamental al renaşterii româneşti, al salvării gândirii libere, prin lupta ei pentru dezmeticire, pentru dezvrăjire. Stă mărturie în acest sens selecţia de comentarii dedicată scrierilor şi acţiunilor celor ce au denunţat totalitarismul comunist, selecţie reunită sub titlul Etica neuitării (Editura Humanitas, Bucureşti, 2008).

S-au împlinit la 20 aprilie 11 ani de la moartea Monicăi Lovinescu. Comemorarea a trecut, cu câteva notabile excepţii, cvasi-neobservată. Indiciu limpede că încă ne mai sunt necesari salvatorii de la înec. Că avem un deficit de oameni care au ceva de spus.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro