10 ani de la „Răpirea din Irak“. AMR: 40

La 28 martie 2005, trei jurnalişti români, Marie-Jeanne Ion, Sorin Mişcoci (ambii la Prima TV) şi Ovidiu Ohanesian (de la „România liberă”), au fost răpiţi în Bagdad, capitala Irakului. Eliberarea lor a fost un „boost“ de popularitate pentru Traian Băsescu, cel care declara în 2005 că peste 50 de ani vom afla adevărul despre întreaga operaţiune. A fost şi începutul unei cariere fulminante pentru Florian Coldea, directorul operativ al SRI.

28 martie 2005, spre seară. Marie-Jeanne Ion, Sorin Mişcoci şi Ovidiu Ohanesian cutreieră Bagdadul ghidaţi de Mohammad Munaf, cetăţean american de origine irakiană stabilit în România în 2001.

„Eram în maşină, Munaf ne conducea spre hotel. Tot insista să oprească, să cumpere îngheţată, deşi niciunul dintre noi nu voia îngheţată“, îşi aminteşte Sorin Mişcoci. Munaf a coborât din maşină. A zăbovit zece minute, timp în care a vrobit la telefon. A venit cu îngheţata, au mâncat-o şi apoi au plecat mai departe. La scurt timp, maşina în care se aflau cei patru a fost depăşită de un autoturism alb, cu sirenă. Maşina albă s-a pus de-a curmezişul şoselei, din ea au coborât mai mulţi bărbaţi înarmaţi care ţipau şi făceau semne să se deschidă portierele. Sorin Mişcoci: „Pe mine şi pe Ohanesian ne-au băgat în portbagaj. Pe Munaf şi pe Marie Jeanne i-au băgat în altă maşină. Ohanesian tot deschidea portbagajul pe dinăuntru, dar în spate era o maşină a răpitorilor. Se dădea unul jos şi trântea portbagajul la loc“. Marie Jeanne Ion a spus că, fiind acoperită de scaunul şoferului a putut să apelez telefonic un coleg de la Prima TV şi să trimită două SMS-uri. Aşa s-a aflat în România că cei trei ziarişti au fost răpiţi la Bagdad.

O jurnalistă care dorea să facă

În 2005, Marie-Jeanne Ion avea 32 de ani. Era la vârsta la care voia „să mute munţii din loc pentru o exclusivitate“. Avea o experienţă de opt ani în televiziune. A plecat în Irak din poziţia de reporter şi editor de ştiri la jurnalul postului Prima TV, dar avea aspiraţii mai înalte. „Din 2000 începusem o colaborare cu Euronews şi fusesem impresionată de profesionalismul lor. Am crezut că în Bagdad pot face un documentar comparabil cu cele de la CNN sau Euronews cu mijloace româneşti. Televiziunile mari din lume investesc sume enorme pentru deplasările în zonele de conflict. La noi se practicau sponsorizările. Am greşit crezând că pot să fiu la acelaşi nivel cu CNN-ul, dar cu mijloace româneşti. Am plecat în Irak pentru că ăsta este genul de subiecte pe care un jurnalist le caută. Oamenii dezbrăcaţi din ziarele româneşti nu înseamnă presă".

Un cameraman naiv

Sorin Mişcoci avea 30 de ani pe atunci şi era cameraman la Prima TV. Era necăsătorit, dar plănuia să se însoare în toamna acelui an. Se obişnuise cu deplasările periculoase şi a acceptat din prima propunerea de a merge la Bagdad pentru o serie de reportaje. Mişcoci îl cunoştea pe Omar Hayssam, sirianul care s-a dovedit a fi creierul răpirii. Filmase un interviu luat lui Omar de Marie-Jeanne Ion, după ce sirianul răscumpărase câţiva marinari români închişi în Yemen sub acuzaţia de crimă. Pe Mohammad Munaf l-a cunoscut în zilele dinaintea decolării spre Irak. „Părea OK. Pe atunci aveam încredere în oricine. Dacă îmi spuneai că zăpada e neagră, te credeam", spune Sorin Mişcoci.

Un ziarist care făcea aluzii

Grupul românilor a plecat în Irak la 22 martie 2005. Timp de o săptămână, jurnaliştii au alergat după interviuri şi reportaje. Au ajuns până la Ayad Allawi, prim-ministru al Irakului la acea vreme. La 28 martie mai aveau de făcut un singur interviu, apoi ar fi trebuit să părăsească Irakul. Nu bănuiau că mai aveau de petrecut acolo 55 de zile de teroare.

Ovidiu Ohanesian avea 37 de ani când s-a trezit în acest film de mare suspans. Cu câteva luni înainte câştigase un premiu al Clubului Român de Presă, ocazie cu care făcuse un semn deloc discret în direcţia preşedintelui Traian Băsescu: „I-am arătat gradele de pe umăr. Şi ăsta, Băsescu, care era în primul rând atunci, cu toată crema, nu te iartă pentru aşa ceva. Iar în martie mi-au tras-o. N-a fost nimic întâmplător. Afacerea a avut şi acest scop: să mă oprească să fac ce făcusem până în martie 2005“. Pentru Ohanesian a urmat o întâlnire la o cafea cu Munaf au bătut palma şi au plecat. Apoi, o săptămână agitată în Bagdad, interviuri, îngheţată şi un drum în portbagaj.

Ohanesian a scris în cartea sa „Amintiri din portbagaj“, cum era în detenţie:  „Camera în care ne-au închis era spaţioasă. Pe jos ne aşteptau câteva saltele subţiri. Din când în când, irakienii băgau capul pe uşă şi se zgâiau la noi ca la maimuţe. Am beneficiat de mâncare din belşug, duşuri cu apă caldă, ţigări, apă minerală“.

Nu s-au înţeles la bani

Au stat o săptămână în această cameră primitoare. Sorin Mişcoci îşi aminteşte în detaliu: „Ne dădeau mâncare foarte bună, pui la rotisor. Ne cumpărau ţigări, fiecare ce ţigări fuma. Mie nu-mi găseau Lucky Strike şi-mi luau Rothmans. M-au obligat să mănânc, mi-au pus pistolul la cap: Eat!. Eu nu puteam să mănânc de stres, dar am mâncat. Munaf şi-a jucat bine rolul. Părea la fel de speriat ca noi", spune Mişcoci.

După o săptămână, lucrurile s-au complicat. „Se pare că ne-au vândut la altă grupare. La prima casă unde am stat, răpitorii erau oamenii lui Munaf. Rude, neamuri. Au fost supăraţi când au aflat că, în România, Hayssam vorbea de o răscumpărare de două milioane de dolari, dar ei ceruseră mult mai puţin, câteva zeci de mii", continuă Sorin Mişcoci.

O răpire între prieteni?

Mohammad Munaf trăia din 2001 în România şi era preşedintele grupului de afaceri Manhattan, de sub tutela lui Omar Hayssam, afacerist sirian şi membru al Partidului Social Democrat. Munaf i-a propus jurnalistei de la Prima TV, Marie-Jeanne Ion, o deplasare jurnalistică în capitala Irakului. „Vreau ca lumea să cunoască faptul că irakienii nu sunt nişte animale. Mă doare sufletul când văd că poporul meu este terfelit de toată presa internaţională", a motivat Munaf iniţiativa.

Marie Jeanne a crezut. „Mi s-a părut un punct de vedere corect. Cu atât mai mult cu cât, în România, Munaf nu era deloc privit rău. Nici Hayssam nu era privit rău. Foarte mulţi jurnalişti îi cunoşteau pe oamenii ăştia. Ei dădeau declaraţii în numele comunităţii oamenilor de afaceri arabi, mergeau în delegaţii oficiale. I-am văzut ca pe nişte oameni curaţi. În 2004, Hayssam eliberase un grup de marinari români arestaţi în Yemen, sub acuzaţia de crimă. A fost un soi de erou naţional şi toată presa l-a prezentat pozitiv", spune Marie-Jeanne.

Jurnalista îl cunoştea pe sirian din 2003, când plecaseră împreună într-o delegaţie oficială a Preşedinţiei. Hayssam era membru PSD, coleg de partid cu Ion Vasile, tatăl lui Marie-Jeanne. „Nu l-am cunoscut pe Hayssam prin intermediul tatălui meu. N-am fost prieteni de familie cu Hayssam. În martie 2005, am vorbit cu familia despre plecarea la Bagdad. Tata mi-a zis că nu e bine să plec în Irak, dar despre Omar nu mi-a zis nimic, pentru că nici el nu avea vreo bănuială".

Mai multe voci au susţinut, în aceşti zece ani, teoria unui scenariu prestabilit al răpirii. Astfel, jurnaliştii români ar fi trebuit să fie răpiţi pentru o perioadă de câteva zile, timp în care Hayssam să iasă din ţară cu patru milioane de dolari, sumă destinată răscumpărării. Mai departe, răpitorii ar fi urmat să se aleagă cu câteva sute de mii de dolari, iar Hayssam să depună restul banilor în mai multe bănci.

Filmul s-ar fi rupt în momentul în care răpitorii şi-au dat seama de diferenţa colosală între suma pe care o încasau şi valoarea răscumpărării de care se vorbea în România, în primele zile de după răpire. Marie Jeanne Ion respinge ferm orice implicare în acest scenariu. „Nu poţi controla nimic de la distanţă într-o zonă de conflict. Sunt absurde toate acuzaţiile care mi s-au adus. N-am ştiut dinainte de răpire şi nu pot să înţeleg ce miză l-a făcut pe Hayssam să trimită trei oameni la moarte. Pentru că noi puteam muri din prima secundă în care am fost răpiţi. Puteam să trecem pe lângă un check-point, răpitorii erau văzuţi cu arme în maşină, erau mitraliaţi şi muream cu toţii. Ori a fost nebunie, ori a fost nepăsare. Hayssam ştia că sunt fiica colegului său de partid, iar asta a sporit gradul meu de încredere faţă de el. Nu pot să cred decât că a fost o făcătură. Nu mă puteam gândi că ar putea cineva să creeze un complot de o asemenea anvergură. Şi cu atât mai puţin că ar reuşi. Viaţa bate filmul".

Ovidiu Ohanesian nu se cunoştea cu Marie-Jeanne Ion şi nici cu Sorin Mişcoci înainte de a pleca tustrei în Irak. În mod straniu, cele 55 de zile în care au suferit împreună, captivi într-un beci întunecos şi ameninţaţi în fiecare secundă cu moartea, împărţind aceleaşi momente de groază şi agăţânduse de aceleaşi urme de speranţă, n-au fost de ajuns pentru a lega o prietenie. După ce s-a întors în ţară, Ohanesian a rupt legăturile cu ceilalţi doi jurnalişti despre care nu vorbeşte altfel decât încruntat şi pe un ton dispreţuitor: „De primele patru zile ale răpirii, care au fost programate, Marie-Jeanne sigur a ştiut. Ea era în cercul de prieteni ai lui Omar Hayssam, împreună cu toată familia ei. Există la dosar probe care o incriminează“.

Cei patru ostatici au fost lipsiţi de libertate vreme de 55 de zile. Au schimbat două grupuri de răpitori şi două spaţii de captivitate. În prima săptămână au fost trataţi omeneşte, după care au fost aruncaţi într-un beci pentru o lună şi jumătate. Au fost eliberaţi la 22 mai 2005.

Partea a doua: Beciul

La începutul lunii aprilie, cei trei ziarişti români şi Mohammad Munaf au ajuns într-un alt loc de detenţie. Sorin Mişcoci îşi aminteşte: „Ne-au legat la ochi şi ne-au dus într-un beci. Mi-am dat seama că erau mai mulţi oameni, dar nu-i puteam vedea, nu ştiam dacă sunt acolo şi colegii mei, fiindcă nu aveam voie să vorbim. Ne-au zis că sunt camere de filmat şi că văd tot ce facem. Dar nu erau. În total, în beci eram 11 oameni. Noi patru, un american, Florence Aubenas şi translatorul ei, un filipinez, doi irakieni - tată şi fiu, arestaţi pentru că lucraseră pentru americani - şi un individ despre care n-am ştiut nimic. Dimineaţa ne scoteau la baie şi ne lăsau să fumăm câte o ţigară. Erau singurele momente când stăteam la suprafaţă. Aş fi vrut să mă las de fumat atunci, dar mă gândeam că pierd alea două-trei minute de stat la aer".

Ca să-şi păstreze mintea limpede, Marie-Jeanne se gândeşte la zilele răpirii ca la un film: „Aerul care ne venea în beci provenea de la un generator. Eram 11 oameni într-o pivniţă mică. Întuneric, umezeală. Aveam foarte puţin aer, iar când adormeam era mai mult un leşin". Acolo, în beciul în care au stat în faza a doua de detenţie, a luat hotărârea să-şi întemeieze o familie şi să aibă un copil. „Am realizat că dacă dispar, în urma mea nu rămâne mai nimic. Documentarele şi ştirile pe care le-am făcut sunt văzute o zi, două şi după aia s-a cam terminat. N-ai construit nimic, ai trăit degeaba. Aflându-mă în beciul ăla, am luat o decizie: singurul lucru care rămâne după tine e un copil. Visam cum o să arate copilul şi arată exact cum visam: e blond şi frumos“.

Celule de criză, secrete, intoxicare

La Bucureşti, celula de criză formată din personal al Ministerului de Externe şi ofiţeri ai Serviciului Român de Informaţi şi ai Serviciului de Informaţii Externe lucra sub directa supraveghere a preşdintelui Traian Băsescu. În timp, opinia publică a aflat, fără prea multe detalii, că unul dintre oamenii-cheie ai operaţiunii de salvare a fost tânărul ofiţer SRI, Florian Coldea. La 27 iulie 2005, adică la două luni de la eliberarea jurnaliştilor români, Coldea a fost numit prim-adjunct al directorului SRI. Azi este consiferat unul dintre cei mai puternici oameni din România.

Casetele video prezentate în mass-media arătau că tensiunea din jurul jurnaliştilor români creştea de la o săptămână la alta. În ultima înregistrare dată publicităţii de răpitori, Sorin Mişcoci apărea în cămaşă portocalie, semn că fusese ales pentru a fi ucis în scurt timp. România avea atunci peste 800 de militari implicaţi în operaţiunile din Irak şi toată lumea se gândea răpirea este preţul plătit.

Sorin Mişcoci îşi aminteşte: „M-au îmbrăcat în hainele portocalii, mi-am dat seama că mă vor omorî şi de atunci creierul meu nu a mai înregistrat nimic. Nu mai reţin nimic din acea zi".

După ce au trimis acea casetă la Bucureşti, răpitorii le-au comunicat românilor din „Celula de criză" că Sorin a fost ucis. Atunci, Traian Băsescu a ieşit cu o declaraţie în care spunea multe, dar ascundea cruzimea veştii de la Bagdad. „Lucrurile s-au complicat teribil de rău", a spus preşedintele. Dar nimeni nu a aflat că Sorin ar fi fost omorât. „Şi a fost foarte bine aşa. Nu ştiu cum ar fi reacţionat ai mei. Timp de o săptămână, la Cotroceni s-a ştiut că eu sunt mort“. În presă, povestea căpăta accente dramatice, iar populaţia a fost îndemnată să iasă în stradă pentru un marş de solidaritate cu jurnaliştii.

“Nivelul de intoxicare la care a fost expusă presa în cazul răpirii din Irak este comparabil cu cel de la Revoluţie“, avea să declare preşedintele Traian Băsescu la finanlul operaţiunii de eliberare. Tot el a mai spus că detaliile operaţiunie de salvare vor rămâne secrete vreme de 50 de ani.

Eliberarea

22 mai 2005. Ovidiu Ohanesian: “O echipă de arabi ne-a pregătit pentru plecare. Ne-au spălat, ne-au bărbierit, ne-au făcut poze. Numai jurnaliştii români. «O să căpătaţi legitimaţii cu altă identitate», am fost anunţaţi“. Jurnaliştii au fost transferaţi de arabi unei echipe de eliberatori români. “ Am fost scoşi pe rând din maşină, cu ochii închişi şi privirea în pământ. «Români? Români?», am întrebat, bătând aerul cu mâinile. «Da, fiţi fără grijă. Sunteţi acasă», a spus cineva”. A urmat apoi drumul spre România.

La Otopeni, Traian Băsescu fugea pe pista aeroportului să-i îmbrăţişeze pe cei trei răscumpăraţi. Totul a fost filmat şi transmis în direct. Cea mai lungă îmbrăţişare a fost cu Sorin Mişcoci. „Mi-a spus: «Măi băiatule, ce emoţii mi-ai dat tu mie!». Consider că datorită lui sunt în viaţă acum", spune Mişcoci, care după aceea a fost cooptat în echipa lui Traian Băsescu, ca operator de imagine. El a rămas la Cotroceni şi după învestitura lui Klaus Iohannis. În curând va serba cu soţia lui 10 ani de la nuntă.

Marie Jeanne Ion are o firmă de relaţii publice şi colaborează cu postul de televiziune Euronews. Fiul ei, Alexandru, a împlinit 8 ani.

Ovidiu Ohanesian este în continuare jurnalist, dar freelancer. Scrie investigaţii pe blogul său „AntiMafia“. Recent, Miron Cozma a anunţat că l-a „recrutat“ pe Ohanesian ca realizator de emisiuni la televiziunea online „Vătafu TV“.

În iulie 2013, autorităţile din România au anunţat că Omar Hayssam a fost capturat şi adus în România după 5 ani în care a fost urmărit internaţional. Ieri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că Omar Hayssam are de ispăşit 23 ani şi 4 luni de închisoare, prin contopirea pedepselor primite de acesta în trei dosare. Pedeapsa pentru răpirea jurnaliştilor este de 20 de ani de închisoare. A mai fost condamnat în dosarele „Volvo Truck“ şi "Foresta Nehoiu".

Mohammad Munaf este şi acum urmărit internaţional după ce a fost condamnat în România la zece ani de detenţie pentru implicare în răpirea jurnaliştilor. Recent, el a acordat un interviu postului de televiziune Antena 3 în care a pledat nevinovat, spunând că a picat în jocul unor „oameni mari“.
 

Am o părere foarte bună despre serviciile noastre secrete. Românii i-au eliberat pe ceilalţi cu care am fost în beci. Francezii credeau că Florence Aubenas e moartă. Ea a fost eliberată tot de români, iar francezii ne-au mulţumit. Sorin Mişcoci, jurnalist răpit în Irak, în 2005   Răpirea din Irak este o afacere cu implicaţii internaţionale care va influenţa România pe termen lung. Ovidiu Ohanesian, jurnalist răpit în Irak, în 2005 Nu vreau să îmi pierd timpul cu ceva ce nu pot să aflu, pentru că nu am încă destule date. Decât să risc o intoxicare, mai bine aştept momentul în care o să-mi spună flerul de jurnalist că pot să aflu ceva. Până acum n-a venit nimeni la mine să-mi prezinte firul întreg al răpirii. Am ales să-mi văd de viaţa şi de familia mea. Consider că am pierdut în Irak două luni din viaţă. Mi s-a părut un nonsens, ca jurnalist, să pierd timpul. Marie-Jeanne Ion, jurnalistă răpită în Irak, în 2005