Desigur, nu întotdeauna românii au fost autorii propriei lor istorii. De pildă, cei patruzeci şi cinci de ani de comunism nu au fost defel rodul voinţei sau priceperii ori nepriceperii noastre, drepturile de autor pentru dezaastrul roşu aparţinând integral tancurilor sovietice ce ne-au invadat ţara ca urmare a unor împărţeli cu care poporul nostru nu a avut nimic în comun, dar şi a complicităţilor cu un minuscul partid de esenţă bolşevică ce până în august 1944 s-a aflat în ilegalitate tocmai fiindcă a vrut răul României. Moscova şi împărţelile mai marilor lumii au ajutat respectivul partid să îşi pună în practică răul planificat încă din 1921 între anii 1945 şi 1989.

Au existat însă, fără doar şi poate, în istoria noastră şi momente în care conjuncturile favorabile internaţionale au fost inteligent folosite. Atunci înalte aspiraţii au fost puse în practică, iar rezultatele au fost nu doar fructuoase, ci şi durabile. Un astfel de rezultat este Unirea de la 1 Decembrie 1918.

Unirea nu a fost, aşa cum bine observă profesorul Lucian Boia într-una dintre cele mai recente cărţi ale sale (Primul război mondial- Controverse, paradoxuri, reinterpretării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014), rezultatul unui referendum la care ar fi urmat să participe toţi locuitorii Ardealului.Unirea a fost decisă de Marea Adunare Naţională, un for reprezentativ, format din delegaţi şi lideri politici, dar e mai mult ca sigur că, şi dacă acel referendum ar fi avut loc, rezultatele sale ar fi încuviinţat şi întărit hotărărea Adunării. Nu neapărat în virtutea unor priorităţi de ordin istoric, nu obligatoriu în temeiurile drepturilor primului venit pe un anumit teritoriu. Nu pentru că odinioară au trăit pe acel teritoriu daci şi romani atât de mult instrumentalizaţi în anii naţionalismului comunist de tip ceauşist de PCR şi de istoricii săi de serviciu. Ci pentru simplul motiv că românii reprezentau mai mult din jumătatea Transilvaniei, erau aşadar majoritari, reprezentau 53,8% din populaţie potrivit recensământului din 1910. Dar şi fiindcă primele lor dorinţe, acelea ce vizau restaurarea autonomiei Transilvaniei şi obţinerea deplinei egalităţi de drepturi în interiorul Ungariei, au fost în aşa fel orientate de câţiva lideri responsabili, boieri nu neapărat de origine, ci „de suflet şi de mentalitate”, cum îi numea undeva regretatul istoric Vlad Georgescu, lideri ce îşi însoţeau curajul politic cu o de nimic ştirbită calitate morală, încât Unirea să fie un act firesc.

La loc de frunte s-a aflat Iuliu Maniu, cel ucis în închisorile comuniste pentru vina de a a nu fi urmărit “decât ridicarea spirituală şi eliberarea poporului său, iar instrumentele pe care le-a folosit în această luptă au fost şcoala, biserica şi politica”, după cum scria ziaristul american Reuben H. Markham, citat de Doina Alexandru în prefaţa Jurnalului interzis al lui Corneliu Coposu, recent apărut la editura Vremea.Un Jurnal în care marele artizan al Unirii este personajul principal. Şi dacă are dreptate academicianul Ioan-Aurel Pop când scrie că “istoria înseamnă viaţă”, Iuliu Maniu şi-a dat viaţa pentru a face istorie.

Istoria făcută de el şi de prietenii lui politici la 1 Decembrie 1918 şi-a dovedit nu numai utilitatea, ci şi durabilitatea. Căci, dacă punem la o parte pierderile teritoriale suferite ca urmare a celui de-Al Doilea Război Mondial, România e singura ţară ce şi-a păstrat configuraţia dorită şi consfinţită la 1 Decembrie 1918 şi de Tratatul de pace de la Versailles.

Unirea Transilvaniei cu România a fost, după cum spuneam, consecinţa  faptului că majoritatea populaţiei din Ardeal era una românească. Însă făuritorii Unirii, oamenii politici de la 1918 în frunte cu Iuliu Maniu, s-au gândit şi la minorităţi, iar Marea Adunare Naţională le-a consfinţit drepturile prin formula „deplină libertate naţională pentru toate minorităţile conlocuitoare.” Tratatul de pace de la Paris a fost ceva mai puţin generos, dar drepturile garantate minorităţilor în România interbelică, atâta vreme cât ţara a evoluat pe coordonatele democraţiei, au fost foarte extinse.

Din 1990 încoace, 1 Decembrie este Ziua Naţională a României. O zi naţională pe care nici conducătorii ţării, dar nici românii nu au ştiut întotdeauna să o sărbătorească aşa cum s-ar fi cuvenit. În primul rând fiindcă prea adesea ţara a fost dezbinată. Iar dezbinarea s-a văzut încă de la primul 1 Decembrie Zi naţională, când urmaşul arhitectului Unirii, Corneliu Coposu, a fost ruşinos huiduit de o mulţime dirijată de liderii FSN în frunte cu Ion Iliescu şi cu Petre Roman.

Faptul că preşedintele ales al României, un minoritar, un sas din zona Sibiului, a ales să fie prezent pe 1 Decembrie 2014 la Alba Iulia dovedeşte că cei ce au făurit Unirea au avut dreptate. Prezenţa aceasta, ca şi actul de voinţă politică majoritară din 16 noiembrie, este unul de mare semnificaţie. Este îndemnul la unitatea de care avem nevoie şi pe care e de sperat că vom şti să o realizăm, dar şi să o fructificăm. Dincolo de entuziasmele retorice în exces.  

” citat din Românii şi România- O scurtă istorie, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998