Vă rog să mă scuzaţi! Cu drag, semnat: o provincială

Mult prea-ocupată doamnă purtătoare de cuvinte a instituţiei ce ar trebui să aibă grijă de şoselele Capitalei, vă scriu, nu din şaua unei biciclete, ci din inima Moldovei.

Vă rog să mă scuzaţi că m-am născut unde se agaţă harta în cui şi apoi am venit să populez Capitala, ca orice provincial needucat. Eu nu merg cu bicicleta în Bucureşti, nu de alta, dar nu prea am pe unde. Dar nu de asta vă scriu.

Am venit pentru totdeauna cu o geantă plină cu bulendre (cum se zice la noi în Moldova) de vreo patru ani şi ne-am îndrăgostit iremediabil. M-am îndragostit de casele vechi, de istoriile fermecătoare, de parfumul zilelor de vară şi, până la urmă, de mizeria zilelor de sfârşit de iarnă. M-am luptat cu problemele eterne: deszăpezirea, traficul, comandamentele de iarnă, de vară, cu pasaje şi cu gropi.

Vă rog să mă scuzaţi că din cauza mea, o provincială dintr-un colţ al ţării, prietenii mei biciclişti nu au piste. Mă gândesc că poate tot din cauza mea încă mai sunt străzi neasfaltate în Capitală sau trecerile de pietoni inteligente care au costat milioane de euro nu funcţionează. Ah, şi mă scuzaţi că pentru că plătesc taxe la bugetul local nu există o strategie normală trafic, locuri de parcare şi nici mijloacele de transport în comun nu sunt cele mai fericite aşa cum sunt cele din Viena sau din alte capitale europene (deh, străinii ăştia sunt mai educaţi decât provincialii care plătesc taxe în Bucureşti).

Şi, din nou, vă rog să mă scuzaţi că, în 2009, tot din cauza mea, au apărut nişte treceri de pietoni pe la Piaţa Romană. Ştiţi, locurile acelea unde parchează maşinile, iar pietonii abia dacă au pe unde trece strada. Poate să vă povestească şefa dumneavoastră, doamna Alina Roman. A venit la 11 noaptea când, după o luptă de o lună şi jumătate, a fost, în final, trasată zebra.

Despre problemele perene ale Bucureştiului şi despre comportamentul bucureştenilor din secolul trecut, în general, a scris Arghezi şi mulţi alţi autori pasionaţi de Bucureşti. Este drept că mai mult de jumătate dintre bucureştenii de azi sunt, de fapt, veniţi din toate colţurile ţării, dar aş vrea să vă spun că provincialii au o vorbă: „gozul din ochii altuia îl vezi, dar nu vezi bârna de pe nasul tău”.

Educaţia bucureştenilor se face printr-un amplu program de politici publice. Probabil că ştiţi mai bine decât mine. Şi încă ceva şi nu vă mai reţin. Bunicul meu, un provincial, a murit la 96 de ani. Drumul de la casa lui până la biserică era de trei kilometri. În fiecare duminică mergea la biserică. Nu pe jos, cu bicicleta. Ce ziceţi, era needucat, aşa-i?

Cu drag,

O provincială.