Unii îţi fură telefonul, alţii îţi fură ţara

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Circul de cinci ani cu tramvaiul prin Bucureşti. Am văzut de toate, unele mai bune, altele mai rele. La început m-am crispat, apoi m-am relaxat, am aflat care sunt orele la care stai într-un picior şi orele la care îţi găseşti un loc liber, care sunt acele părţi ale traseului în care n-are importanţă cum îţi ţii geanta şi care-s momentele în care trebuie să-ţi protejezi portofelul.

Circul deci de cinci ani cu tramvaiul prin Bucureşti, am râs mult, m-am şi încruntat o grămadă, însă în ultimele două săptămâni m-am indignat. Şi asta pentru că în două seri, la interval de o săptămână, am fost martora unui furt de telefon. Bine, „am fost martorul“ e un fel de a spune, pentru că şi eu, la fel ca alţi călători, eram prima dată cu nasul în propriul telefon, iar a doua oară – cu nasul într-o carte. De fiecare dată am mai apucat să văd păgubiţii fugind din tramvai, probabil degeaba, pe urmele celui care le-a luat telefonul.

De fiecare dată modul de operare a fost acelaşi, şi spun asta mai ales pentru amărâţii care au toate şansele să fie viitoare victime, dacă se plimbă cu tramvaiul din şi spre Pipera, pe liniile 36 şi 16. În zona Lacului Tei, în staţie, cu câteva secunde înainte de închiderea uşilor tramvaiului, un domn bine intenţionat vă va smulge pur şi simplu telefonul din mână, voi fiind, desigur, ocupaţi să vă holbaţi la ecran. Păgubiţii sunt de obicei tineri care aleg un loc de lângă ieşire şi care, ca noi toţi, nu sunt deloc atenţi la ce se întâmplă în jurul lor.

După ce vă va lua telefonul din mână, hoţul, mai mult o umbră (deşi tramvaiul e plin de oameni, pun pariu că nimeni nu-l vede, pentru că, repet, toţi suntem mult prea ocupaţi cu telefonele), va traversa rapid şoseaua (mare mirare că nu-l va lovi nicio maşină) şi se va afunda în bălăriile de peste drum, unde nimeni nu va avea habar daca nu cumva îl aşteaptă nişte prieteni destul de veseli.

Asta-i tot, bang!, la revedere, telefon! Sigur, poate paguba financiară nu va fi prea mare, dar deranjul nu poate fi exclus. A doua oară când am văzut incidentul absolut refăcut unu la unu, am înţeles că se întâmplă ceva ciudat abia când am zărit vreo trei oameni sărind din tramvai, pe urma hoţului. Printre ei se numărau atât păgubita, o tânără, cât şi alţi doi călători, bărbaţi, care au traversat şi ei şoseaua, dar s-au oprit şi au ezitat (logic) la marginea bălăriilor în care intrase hoţul. Era întuneric şi probabil oamenii se gândeau dacă se merită să-ţi ia cineva gâtul pentru telefonul unei fete.

Mai multe nu am prins, pentru că tramvaiul se pusese deja în mişcare, aşa cum în mişcare se pusese şi telefonul care se pierdea în înserare, tot mai departe de buzunarul posesorului de drept. Aşa că m-am holbat un pic la oamenii din jur, miraţi că s-a furat un telefon, fără să ştie că aici, în tramvaiul ăsta, se fură un telefon la săptămână (stai, poate un telefon pe zi. Sau poate ăla era al nouălea telefon din ziua respectivă, cine ştie). Fără să se gândească că de fapt până şi hoţii ăştia sunt nişte amărâţi, n-au găsit şi ei ceva mai consistent de furat. Doar sunt atâtea. O ţară întreagă de furat şi ei aleg un telefon!

Apoi mi-am deschis din nou cartea pe care o citeam (Daniela Raţiu, „Staniol“, Editura Charmides), pentru că hoţii nu prea halesc poezia, şi am continuat să traversez Bucureştiul întunecat. Aveam inima strânsă, măruntă şi pătrată.  

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite