Eu şi taximetristul străbatem oraşul, punându-ne întrebări despre camioanele alea care merg în faţa noastră, nu unul, ci trei, ce-or fi căutat, frate, pe aici, de asta ne mişcăm ca melcul la ora asta, ia uite, unu, doi, trei, să vedeţi ce-o să fie pe-aici când dau ăştia drumu’ la faimoasa bucată de la Fabrica de Glucoză, brrrr, scuipăm în sân, bine că nu dau totuşi drumul chiar acum, bine că sunt întârzieri. E prima dată când ne bucurăm de întârzierile realizării unei şosele de trei kilometri, şi eu, şi taximetristul.

Bărbatul îmi spune că ieri a făcut aproape două ore din Militari până la Ikea. Zice: am ieşit pe strada cutare şi acolo am rămas primele 30 de minute. Începe să-mi povestească tot traseul până în nordul Bucureştiului, descrie intersecţii, puncte de aglomeraţie, am luat-o pe acolo, apoi pe partea cealaltă, am oprit acolo, m-am gândit să scurtez pe nu ştiu unde, dar nu s-a putut, aşa că am deviat pe la cutare. Eu dau din cap, aprob, da, ştiu unde e, înţeleg, deşi nu pricep o boabă, mi-am pierdut toate punctele de reper dintr-un Bucureşti semi-străin, în care locuiesc doar de şase ani şi din care pricep destul de puţine. M-am antrenat în toţi aceşti ani să pară că înţeleg pe unde vin toate numele de intersecţii pe care oamenii le folosesc într-o discuţie. E important să pară că ştii şi tu, restul nu mai contează.

Nu ştiţi, aici vor să facă un sens giratoriu sau pun semafor? Pare că pun semafor, nu? Da, aşa am auzit şi eu, răspund, şi chiar am auzit asta, deşi habar n-am de unde, iar ziua se deschide încet în faţa noastră, la marginea oraşului, peste câmpuri, acolo unde este încă aer. Chiar, ce vietăţi mai pot mişuna prin ultimele tufe încă neexcavate? Mă gândesc la iepurii şi la fazanii care habar n-au că vin peste ei dezvoltatorii imobiliari şi constructorii de şosele, în timp ce taximetristul spune că o să ajungem în curând să ne deplasăm cu aeroplanul deasupra oraşului, pentru că în mod evident străzile sunt mult prea înguste şi maşinile mult prea multe şi oraşul ăsta se apropie de un infarct major, cu aeroplanul, doamnă, sigur, zâmbesc eu, o să-mi iau şi eu un aeroplan şi o să ajung mai repede la lucru în fiecare dimineaţă. N-o să mai trebuiască să plecaţi mai devreme cu două ore spre lucru. Da, va fi foarte bine! Dar dacă toţi îşi vor lua aeroplan? Nu se va aglomera cerul?

Taximetristul zâmbeşte şi adaugă pe sub mustăţi că poate vor veni alţii să ne lărgească drumurile, să ne mai facă nişte benzi? Cine? Ruşii, şopteşte el, nu ştiţi cum se spune? Nu ştiu. Eh, o glumă... Că poate ne bombardează ruşii şi cu ocazia asta ni se mai lărgesc şi nouă drumurile, că tot nu mai avem loc pe ele.

Înaintăm. Taximetristul aruncă un „Doamne fereşte“ la final de discuţie. Îi pare rău că a zis treaba cu ruşii. E tăcere în taxi, ziua s-a ridicat dintre ultimele blocuri, iar tăcerea ruşinată stă cu noi în maşină, caldă şi usturătoare. La destinaţie suntem politicoşi şi ne urăm unul altuia o zi frumoasă, deşi zilele nu au mai fost de o vreme frumoase şi niciun savant din lume nu are o explicaţie pentru asta.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.