Ultimul tramvai înainte de sfârşitul lumii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Lavinia Bălulescu
FOTO Lavinia Bălulescu

Miercuri seara. Ziua aceea din săptămână în care disperarea şi speranţa sunt egale, deci se anulează, aşa încât nu mai simţi nimic. Plouă. Aşteptăm tramvaiul 36, cu gâturile mai lungi cu vreo 3-4 centimetri decât într-o zi normală. Plouă pe noi la capătul Bucureştiului, iar acoperişul metalic, îngust, montat anul acesta în staţie, nu poate adăposti nici măcar un câine foarte mic.

Când tramvaiul apare e atât de plin încât oamenii sunt efectiv turtiţi în el. Începe ura. Cei din staţie îi urăsc pe cei din tramvai, pentru că sunt şanse bune să aibă loc în burţile lui, iar cei din tramvai îi urăsc pe cei din staţie, pentru că sunt şanse ca ăia să aibă loc să pătrundă. Ceea ce va face aglomeraţia să fie şi mai aiuritoare. Dar iată că forţa e de partea celor care aşteaptă în staţie, aşa că reuşim să pătrundem. Ne găsim şi un loc oarecum posibil printre celelalte corpuri şi continuăm călătoria încă vreo câteva staţii, bucuroşi că am reuşit în viaţă.

Asta până când brusc tramvaiul se opreşte şi luminile se sting. E întuneric şi toţi stăm cuminţi, ştiind că uneori se mai întâmplă. Uneori curentul cade, apoi îşi revine, nu-i nimic neplăcut în asta. Dar iată că acum nu-şi mai revine. Şi nu doar atât, dar simţim cu toţii, din ce în ce mai puternic, un miros de plastic ars. Ne uităm de jur împrejur, încercând să nu ne panicăm, dar avem toţi aceeaşi întrebare pe buze: oare arde ceva?

Acolo unde ne aflăm, în ultimul vagon, n-a ajuns încă vorba despre ce s-o fi petrecut. Uşile nu se deschid, pentru că nema curent, iar mirosul ne cam bagă frica în oase, noroc să suntem atât de blocaţi unii în alţii încât şi dacă am leşina am rămâne în picioare. Am vrea să vedem cumva ce se întâmplă în faţă, de ce s-a oprit tramvaiul, ce se poate face, dar ne este imposibil fizic, aşa că, printr-o minune, toţi oamenii stau cuminiţi în mirosul de ars, iar corpurile noastre înaintează cumva, ca şi cum am fi duşi de un val invizibil. Suntem purtaţi fără voia noastră şi la un moment dat ne trezim în primul vagon, acolo unde ni se permite să ieşim, unul câte unul, pe uşa vatmanului. Suntem liberi.

Afară ne aşteaptă necunoscutul, ne aflăm într-un cartier mărginaş, semi-luminat (şi semi-nu), aşa că pornim în şir indian, în speranţa că cel din faţă ştie pe unde să mergem. Încet-încet ne dispersăm, habar n-avem unde suntem, dar memoria corpului care a mai trecut pe-acolo cu tramvaiul, când noi nu eram atenţi, ne spune când să facem la stânga şi când să ţinem tot înainte. Va fi bine. Ajungem la o stradă luminată şi inima bate mai repede, căci, iată, am reuşit să găsim Oborul. Cartierul îşi deschide larg braţele în faţa noastră şi ne întâmpină cu o staţie de autobuz locuită de trei bărbaţi beţi şi foarte foarte trişti.

De aici lucrurile vor fi simple. Vom lua un autobuz care miroase mai cumplit decât tramvaiul (singura explicaţie ar fi că în tramvai geamurile nu se închid, iar în autobuz nu se deschid), vom împărţi mijlocul de transport în comun cu cel puţin două persoane bolnave şi care tuşesc fără oprire şi fără să pună mâna la gură, apoi vom coborî în cartierul iubit, Pantelimonul.

În faţa blocului îl vom întâlni, ca de obicei, pe câinele Coco, abandonat să-şi facă nevoile pe trotuar şi să se întoarcă apoi singur acasă. Ne vom spune că absolut de fiecare dată se poate şi mai rău, slavă Domnului că nici azi nu a venit sfârşitul lumii. “Salut, Coco”. “Salut, Lavinia”.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite