Ultima dimineaţă la Terasa Fericirii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO: Lavinia Bălulescu
FOTO: Lavinia Bălulescu

Azi e ultima zi la Terasa Fericirii. Fără metafore, chiar e ultima zi în care eu mai locuiesc deasupra cârciumioarei cu cel mai tare nume, aşa că în timp ce-mi adun lucrurile mai arunc o privire pe geam. Domnii din vecini s-au adunat acolo încă de la prima oră, deja s-a ajuns la tura a şaptea.

Plouă şi le aud vocile în timp ce împachetez nişte ceşti în hârtie, dar nu vreau să înţeleg despre ce se vorbeşte. Las geamul închis, îmi văd de treburi şi merg cu mintea departe. De exemplu acum sunt acasă, într-un oraş la sute de kilometri distanţă, am 11 ani şi mă aflu într-un Oltcit crem, alături de alţi cinci copii. Ne-am înghesuit toţi acolo, afară plouă crunt, iar maşina e stricată. Noi ne adăpostim şi jucăm cărţi, „Killer, predă-te“. Din când în când, câte un nefericit care pierde îşi face loc şi iese pentru a executa o poruncă. Eu stau acolo, în Oltcitul stricat, şi sunt fericită.

Terasa Fericirii există de 120 de milioane de ani, dar eu am descoperit-o cu doar şapte ani în urmă. De atunci terasa a devenit din ce în ce mai frumoasă, iar eu – din ce în ce mai bine, pentru că, spun legendele cartierului, doar cel care ajunge să locuiască deasupra Terasei Fericirii din pură greşeală şi fără să caute asta, doar cel care ajunge şi apoi rezistă ani de zile acolo, ducând lupte sinistre cu gândaci pantagruelici şi îndurând apoi alte cazne, doar acela poate să fie în regulă, ca să nu zic chiar … fericit.

Îmi adun lucrurile de deasupra Terasei Fericirii, aud vocile înfundate ale clienţilor de la parter şi găsesc sub un dulap un gândac imens mort. Îl fac să dispară în sacul aspiratorului şi abia apoi realizez că voi duce cu mine gândacul oriunde voi merge. E OK, aşa trebuiau să fie lucrurile, continui aspiratul în timp ce comesenii se cinstesc şi îşi fac promisiuni că se vor revedea în acelaşi loc, poate chiar în după-amiaza aceleiaşi zile.

Eu am 11 ani şi am pierdut la cărţi. Am primit o poruncă. Acum trebuie să ies din Oltcit şi să fug până la colţ prin ploaie. Privesc în urmă cu inima strânsă: copiii rămaşi stau liniştiţi la adăpost, ba chiar mi-au ocupat şi locul. Ei se holbează la mine, mă monitorizează, vor să fie siguri că nu voi trişa. Cu cât mă îndepărtez, cu atât chipurile lor se văd tot mai vag prin geamurile maşinii, apoi decid să nu mă mai uit înapoi, să merg cât mai repede spre colţ, iar acolo fac la dreapta. Voi face mai mult decât mi s-a spus, voi da un întreg ocol al cartierului, pentru că mie nu-mi e frică de ploaie.

Cobor şi trec cu bagajele pe lângă Terasa Fericirii. Plouă şi nu am umbrelă, aşa cum nu au umbrelă nici clienţii, dar ei sunt bine, râd şi izbesc cu sticlele de masă şi aşa aş face şi eu dacă aş avea o sticlă şi o masă. Mă opresc să fac o ultimă fotografie, iar o femeie se uită dezaprobator.

Am 11 ani şi am făcut ocolul întregului cartier prin ploaie, cu gândul la un Oltcit crem, în care se află prietenii mei. Ei joacă „Killer, predă-te“, înghesuiţi, iar eu am primit o poruncă. La întoarcere nu mai pot urca în maşină. Nu pentru că s-ar fi întâmplat ceva supranatural. Nu pentru că Oltcitul ar fi dispărut. Ci pur şi simplu pentru că între timp a apărut o fată mai drăguţă ca mine, căreia toată lumea i-a oferit locul meu. Fata are părul lung, iar pe mine m-a tuns scurt maică-mea şi mi-a zis că o să am destul timp să fac ce am chef peste mai mulţi ani, când o să fiu mare.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite