Sergiu Mitrofan, membru fondator al trupei byron: „Respect orice om care alege să facă muzică neprostituată“

Sergiu Mitrofan, membru fondator al trupei byron: „Respect orice om care alege să facă muzică neprostituată“

Sergiu Mitrofan FOTO The Note Pub

Sergiu Mitrofan, clăparul trupei byron şi membru fondator al formaţiei, vorbeşte despre muzică, despre ce a rămas după Colectiv, dar şi despre marile sale pasiuni, la 10 ani de la înfiinţarea bandului.

Ştiri pe aceeaşi temă

Trupa de rock alternativ byron a susţinut primul concert pe data de 1 decembrie 2006, la Lăptăria lui Enache. Anul acesta, la 10 ani distanţă, formaţia sărbătoreşte printr-un turneu naţional. Jurnaliştii „Weekend Adevărul“ au stat de vorbă cu Sergiu Mitrofan, unul dintre membrii fondatori ai formaţiei, despre muzică şi alţi demoni. În prezent, din byron fac parte: Dan Byron (voce, chitară, flaut), Sergiu Mitrofan (clape, chitară, backing vocals), Laszlo Demeter (bass) şi Dan Georgescu (tobe).

Lavinia Bălulescu: Ce a fost înainte de byron şi înainte de muzică şi cum s-a ajuns aici?

Sergiu Mitrofan: Ca mulţi alţi muzicanţi, a trebuit să văd întâi cum e să nu mori de foame din muzică, pentru a aprecia cum se cuvine cum e, mai târziu. Am lucrat nişte ani în mai multe locuri interesante, de la presă străină la antiviruşi, dar s-au prins cu toţii că pe dinăuntru, adânc, tot muzicant eram. Ultimul şut în fund a fost, ca de obicei, un pas înainte, pentru că a venit în momentul potrivit şi am putut schimba cariera relativ uşor. Nu am neapărat regrete, poate că dacă m-aş fi apucat de muzică drept unică profesiune mai devreme aş fi fost dezamăgit şi aş fi abandonat. Patria a pierdut un vajnic corporatist. Nu ştiu exact ce a câştigat, dar aia nu mai e problema mea, e a ei.

Spui chiar în prezentarea de pe site-ul oficial al trupei byron că tu te ocupi inclusiv de grafica afişelor. Vorbeşte-mi despre „jocurile-puzzle «byromania»“.

Am făcut tone de grafică pentru byron, nu doar afişe. Fiecare album este de obicei o colecţie de imagini din aceeaşi serie, de obicei fac câte un tablou pentru fiecare piesă. Uite, aici vinilul are avantajul de neegalat că e mare, nene, poţi să faci ditamai arta. Cu CD-ul e mai greu, se pierd detalii, te chiorăşti, în plus mai are un pic şi dispare şi el, moment în care vom trece la imagini web, să vedem atunci cum o fi, că nu pare a exista un suport universal pentru asta. Dar divaghez. Aşadar, jocul, adică jocurile, că au fost două. Mai am idei şi pentru al treilea, să vedem dacă va fi să fie. Pentru moment am fost foarte plăcut surprins de numărul şi mai ales de calitatea participanţilor, au fost mulţi care le-au rezolvat şi nu erau chiar deloc uşoare, sigur au fost multe frustrări. Au fost delicioase răspunsurile unora, din ce în ce mai nervoşi, înjurând din ce în ce mai colorat. Da, puteam să văd ce scriu. Da, am făcut-o special pentru amuzamentul personal. Pe scurt, primul a fost o suită de vreo 15 tablouri pe care trebuia să le rezolvi succesiv, până la final, unde câştigai ceva. Discuri - prima dată, a doua oară primii au venit împreună cu noi la înregistrarea următorului DVD – Live Underground, în Salina Turda, cazare şi drum plătite, experienţă inubliabilă, sper. Măcar pentru frigul ăla. Al doilea a constat în ghicirea pieselor de pe albumul nostru de coveruri reorchestrate româneşti – „Perfect“. Sper ca la lansarea de pe 18, din Bucureşti, la Fratelli Studio (da, ăla cu piţipoance, care de fapt e cea mai mişto sală de concerte din Bucureşti care nu e inutilizabil de mare cînd ele lipsesc. Nu concertele, piţipoancele), să am acolo o miniexpoziţie cu lucrări ale mele legate de byron de-a lungul anilor – inclusiv mozaicuri, vitralii, tablă şi afişe. Vedem. Nu am pretenţia că sunt şi bune, nu am studii de grafician, doar experimentez şi mă joc. Mie-mi plac. Multora le plac. Dar multora le place şi PSD-ul, aşa că, mna, luăm cu sare.

Spune-mi despre colaborarea cu trupa „Awake“ şi despre evenimentele caritabile pentru răniţii de la Colectiv.

„Awake“ este cealaltă trupă în care activez, e un proiect tribut „Dream Theater“, demarat de chitaristul Cristi Gram. M-am alăturat trupei pentru că „Dream Theater“ e una din plăcerile mele de tinereţe, se cântă foarte bine, fără false modestii, şansele să găseşti alţi muzicanţi care să aibă simultan şi răbdarea şi capacitatea de a învăţa piesele alea sunt infime la noi, iar atmosfera e faină. Nu cred că avem aşteptări, ăsta e un proiect-plăcere personală şi oricum cântăm foarte rar – provenim din tot felul de trupe cu activitate intensă şi e extrem de complicat să găsim timp simultan, başca faptul că, mna, câtă lume vrea să asculte „Dream Theater“ cântat de alţii? Nici măcar DT înşişi nu au adus prea mulţi spectatori în România. Despre evenimentele pentru Colectiv, care sunt trei la număr şi îşi fac concurenţă simultan, mai bine nu zic nimic. Am decis să participăm, participăm.

Legat de Colectiv, cum ai perceput tu tot ce s-a întâmplat atunci şi după, cum te raportezi la momentul ăla, ce crezi că s-a schimbat de atunci (în afară de Guvern). Dacă s-a schimbat ceva poate în noi?

Fiind în domeniu, am avut mulţi amici acolo. Unii au scăpat, alţii nu. „Goodbye to Gravity“ îmi plăceau, aş fi putut fi acolo. Am auzit vreo patru povestiri secundă cu secundă de la prieteni care au fost înăuntru şi nici nu vreau să-mi amintesc. A fost un coşmar care are şanse mari să se reîntâmple. S-au schimbat unele lucruri, insuficient aş zice. Acum s-a uitat, vin alegerile, se pregătesc făina şi uleiul electorale, avem alte pisici de biciuit, vorba francezului. În fond, cei mai afectaţi de vânătoarea de vrăjitoare post Colectiv am fost, paradoxal, tot noi, ăştia, undergrounzii, care cântăm în mod normal în genul ăla de cluburi, lăsând la o parte faptul că respectivul loc era unul din cele «faine», nicidecum o hrubă normală, sigur, mai puţin în caz de incendiu. Mai precis, timp de cam jumătate de an, n-ai avut unde să cânţi. S-a cam făcut foamea, s-au mai deschis din cele închise, dar parcă tot nu s-a ajuns încă la numărul de locuri pre-Colectiv. Evident că statul, dragul de el, n-a făcut o altă sală între timp. E mult mai simplu să închizi fără să pui nimic în loc. Iar povestea cu teatrul nou de operetă din spatele Bibliotecii, care stă închis de doi ani pentru că n-a avut niciodată aviz ISU, e de râsul curcilor. Senzaţia generală e că, de fapt, ce s-a schimbat într-adevăr e cuantumul şpăgii şi timpul de aşteptare pentru obţinerea avizului, dar probabil exagerez. Ei, măcar am scăpat temporar de Marele Plagiator şi au început să cadă şi stele din General Sprâncene. Tot e ceva. A, şi nu cred în mâini criminale. Acolo era nevoie de competenţă să iasă atât de rău.

Sergiu Mitrofan FOTO: Naluca Photography

Cum a receptat publicul noul album, ce feedback aţi avut şi ce concerte aveţi în următoarea perioadă?

Cumva surprinzător pentru mine, se pare că ultimul album, „Eternal Return“, care e şi cel mai hai să-i zic indigest, deşi nu e cuvântul potrivit, e cel mai bine vândut. Nu ştiu, nu înţeleg cum funcţionează succesul. Noi lucrăm la un material, fie el audio, video, grafic, orice, până ni se pare că e bine şi ne place, după care fingers crossed şi-om vedea cum e primit. Sigur, aparatul de vânzări îşi face treaba şi avem noroc de profesionişti aici. Dar cum anume ar trebui să sune produsul ca să fie „hit“ nu cred că vom afla vreodată. Poate şi pentru că nu vom avea vreodată un hit în sensul adevărat. În momentul ăsta am început turneul aniversar de 10 ani. Deja Sibiu, Braşov, Cluj, urmează multe altele. De data asta cântăm în formulă de cinci plus un cvartet de coarde – „Muse Quartet“. Am vrut să sărbătorim cifra asta rotundă cu un show special, proiecţii originale, lumini, reorchestrări. Judecând după reacţii – la Cluj a fost nebunie – am cam nimerit-o. Nici nu-ţi pot descrie ce simt pe scenă la un astfel de show, totul e foarte încărcat de amintiri, senzaţii, sunete, e cumva o stare hipnotică. Dar de-aia de bine, fără dragoni pe pereţi. Varză, nu timbru.

Lucraţi la ceva acum?

Tocmai am terminat încă un proiect mare grafic/muzical, pentru 10 ani de byron am decis să scoatem împreună cu Universal Music şi un boxset cu reeditările albumelor, cu ceva remasterizări şi un disc plin până-n buză cu piese bonus pentru fani disperaţi. O întreprindere mărişoară, 11 CD-uri, o cărticică-jurnal şi toate copertele albumelor refăcute din metal, ocazie cu care m-am jucat cu ambosarea. M-am distrat ceva. Abia aştept să văd ce iese din tipografie zilele astea.

Ştiu că muzica e ceva din familie, că nu doar tu, ci şi sora ta cântaţi la pian de mici. Povesteşte-mi cum s-a ajuns la asta, cine a fost cu ideea, dacă v-a plăcut de la început sau dacă a fost şi chinuitor în vreun fel.

Sigur că dacă spui că faci pian de la cinci ani jumătate înseamnă că ai noştri, potenţiali părinţi de copii supradotaţi, uşor descumpăniţi de lipsa acută de materii opţionale în 1981, au ales să mă dea la pian înainte să fiu la şcoală, pentru că ştiam deja să citesc şi să rezolv integrale şi exista un risc ridicat să devin duşman al poporului înainte să fiu eligibil pentru puşcărie, ca un om normal – bancuri cu Ceauşescu reproduceam deja, spre oroarea tuturor. Aşa că am fost blagoslovit cu cursuri de pian şi o profesoară minunată, Puşa Andreescu, care m-a ajutat să descopăr „Do e-o doamnă cam grăsană/ Re un rege mustăcios“, omiţând să-mi spună că procesul de strunjire a acestui mic comunist de mare viitor se făcea cu produse ale capitalismului putred din „The Sound of Music“. Cred că un profesor bun e esenţial la început – prin bun înţelegînd capabil să te facă să treci de exerciţiile nesfârşite de digitaţie şi de teoria îngrozitoare pentru un preşcolar şi, în loc să vrei să arunci pianul pe geam, să-ţi vină să reproduci cântecele de la radio. 1981, da?. Momentul în care ieşi din bucla partitură – nervi – riglă peste degete – urlete şi treci la „Wow, mamiiiii, uite, pot să cânt «Oh, Susannah»“ este poate cel mai important, pentru că cei mai mulţi nu ajung niciodată la el. Poate pentru că nu au cunoscut-o pe Puşa, poate că nu i-au avut pe ai mei să-i forţeze să cînte la pian. Soră-mea i-a avut şi nu l-a făcut, deşi încă mai cântă foarte bine tot felul de Chopin-uri. Nu ştiu, e ceva înăuntru. Eu le sunt recunoscător tuturor. Un copil nu prea ştie ce vrea la vârsta aia, dincolo de plăcerile imediate, iar învăţarea unui instrument, fie el şi pianul, categoric nu e una din ele (oh, micii violonişti, toată lumea îi iubeşte prin vecini). Oricum nu-mi amintesc dacă îmi plăcea sau nu la început. Mă aştept să nu.

Sergiu Mitrofan FOTO: Naluca Photography

Poate sunt oameni care încă se întreabă: de ce ţi se spune „6fingers“?

Încerc să mă transform în 6 în ultima vreme. E o poreclă dată în glumă acum mulţi-mulţi ani, suna bine atunci, acum e cam, nu ştiu, too much. Pe vremuri eram înnebunit – ca toţi puştanii – după superrapidităţi pe clape sau chitară, ştiam tot felul de Yngwie Malmsteen-uri pe clape, unele chiar şi la chitară, mna, autodidact, dacă stăpâneşti un instrument, e mult mai simplu dup-aia. De aici porecla, după care am ieşit pe scenă, am început să fiu mai cunoscut şi n-am mai putut să scap de ea. E drept că e mult mai uşor de reţinut şi de dat autografe, dar conţine pe undeva nişte autolaudă de care mi-e un pic jenă. Ei, n-o să mor, artiştii, cu cât sunt mai ticăloşi şi mai plini de sine fără motiv, cu atât au mai mare succes, parcă. O doză sănătoasă de autoironie nu strică niciodată, în fond „6fingers“ poate însemna că folosesc doar trei degete pe mână.

Cum decurge o zi obişnuită din viaţa lui Sergiu Mitrofan, una în care, să zicem, nu are concert?

Sergiu Mitrofan se scoală după 12 şi încearcă în fiecare zi să facă/afle ceva nou. Nu-mi pot imagina acum viaţa fără net şi sper că setea asta o să mă urmărească până la adânci bătrâneţi. Există atât de multe lucruri fascinante, atât de multă artă şi frumuseţe la care avem acces incredibil de uşor acum, că nu pot înţelege cum de atât de multă lume e moartă pe dinăuntru. A, şi îmi doresc fără succes să mă despart de gaura fără fund numită Facebook, unde, din fericire, pe lângă răutate şi prostie şi intoleranţă fără margini, există pisici şi oameni.

Ştiu că eşti un fotograf extrem de pasionat. Care e cel mai intens lucru pe care l-ai fotografiat vreodată?

Sunt un pozar amator destul de pasionat, da, dar nu am pretenţii sau ceva. În general fac foto de peisaj, aşa, wallpaper, panorame, zaharină, uau. Am norocul să călătoresc destul de mult şi să ajung din când în când în zone absolut extraordinare (pentru noi, desigur. Probabil că şi România e un loc incredibil pentru alţii, dar e mai greu s-o vezi aşa trăind în ea). Nu am topuri de-astea, n-am copii scoşi de sub dărâmături sau atacuri talibane. Pot doar să împart cu voi momente de graţie ca întâlnirea rarissimă cu un lup în libertate în România, un apus incredibil la 3.000 m în Pirinei, nişte ursitoare blănoase pe stâncile Gibraltarului, un lac de acid pe un vulcan activ din largul Noii Zeelande unde nu ajunge mai nimeni, o insulă suprarealistă din Scoţia, o balenă în izolarea extremă şi lumina specială a nordului Islandei şi câte şi mai câte…

Lup în libertate, fotografiat de Sergiu Mitrofan

Se poate trăi din muzică în România? Financiar, nu spiritual. Voi puteţi face asta?

Mă număr printre fericiţii care au un job pe care îl adoră, deşi nu e nici uşor, nici sigur, nici măcar bănos. Iar de pensie, ce să mai vorbim. Înainte de a fi invidiaţi, oamenii din muzică ar trebui studiaţi un pic. Unii dintre noi au şi alte ocupaţii – toate în domeniul artistic însă. Ce să zic, n-o să ne îmbogăţim niciodată din stilul ăsta muzical, dar probabil nu vom muri nici de foame pe termen mediu. În rock suntem însă într-o companie restrânsă de norocoşi, sunt conştient de asta. Încăpăţânarea de a continua atâţia ani plus un manager competent, asta trebuie să fi fost. O trupă creşte foarte greu şi majoritatea abandonează înainte să reuşească să ajungă undeva. Nivelul acceptabil al „undeva“-ului ăsta, însă, e alegerea personală a fiecăruia. Eu, unul, respect orice om care alege să facă muzică neprostituată în condiţiile astea, bine, prost, cum ştie el/ea. Pentru că acum ştiu cât de greu e, cât de mult durează şi cu ce sacrificii. Poate şi de-aia mi se par penibile rivalităţile de culise dintre muzicanţi, suntem toţi vai de capul nostru, dar ţinem coada sus.

Există vreo întrebare pe care ţi-ai fi dorit să ţi-o adreseze jurnaliştii şi pe care până acum n-ai primit-o?

Ha ha, ezit între „de ce dracului mai eşti aici şi cât mai durează?“ şi „te-ai gândit din ce-o să trăieşti când n-o să mai poţi cânta/ai succes?“, dar nu am încă răspunsurile, aşa că nu le cer.

Ce face Sergiu Mitrofan într-o lume paralelă?

Cu siguranţă ceva ce-i place tare. Poate e fotograf, poate e călător, poate e mountainbiker… Am încredere că se bucură tare şi nu se plictiseşte niciun moment.


CV / Muzician absolvent de ASE

Numele: Sergiu Mitrofan

Data şi locul naşterii: 10 noiembrie 1975, Drobeta Turnu Severin, judeţul Mehedinţi

Studiile şi cariera:

- În 1998 a absolvit Relaţii Economice Internaţionale, în cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti

- Membru fondator al trupei byron

Locuieşte în: Bucureşti.

Gibraltar - coborâre cu macaci FOTO: Sergiu Mitrofan

Concerte byron

Următoarele concerte ale trupei byron au loc pe 11 noiembrie (Iaşi, Casa de Cultură a Studenţilor), 12 noiembrie (Bacău, Valhalla Pub) şi 18 noiembrie (Bucureşti, Fratelli Studios). Preţul unui bilet este de 30 de lei.

Interviul a fost publicat iniţial pe site-ul „Ferma de gânduri“.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: