Roboţi trişti

Suntem nişte roboţi care le ştiu pe toate. Suntem nişte roboţi cu burţi metalizate, avem cutii toracice pline cu circuite şi executăm totul cu precizie, până la punctul în care sistemul binar dă greş (şi el nu prea dă greş). În schimb, suntem din ce în ce mai rar oameni, pricepem din ce în ce mai puţin lucrurile care pot conta în afara sistemului cu unu şi zero. Nu ne mai ţinem minte unii pe alţii.

O româncă, medic anestezist în Franţa, s-a sinucis chiar în spitalul în care lucra, în localitatea Châteauroux, injectându-şi un cocteil mortal de substaţe. Românca de 37 de ani se mutase în Franţa cu soţul ei şi fiul lor în vârstă de şase ani. După cum povestesc colegii ei, în ultima perioadă aceasta fusese nevoită să lucreze chiar şi 16 ore pe zi.

Reacţia ministrului francez al Sănătăţii, Marisol Touraine, a fost una „pe măsură“: „Este un caz nefericit, dar ceea ce s-a întâmplat nu are nimic de a face cu spitalul. Această doamnă de origine română tocmai ce primise titularizarea, ceea ce reprezintă o veste bună. Îi era dor de ţară“. În paralel cu această declaraţie, vin afirmaţiile colegilor româncei: „Marisol Touraine nu poate fi lăsată să spună că nu din cauza activităţii colegei noastre la spital s-a întâmplat acest lucru şi că era pur şi simplu o femeie din România, căreia i se făcuse dor de ţară. Ea se numea Simona şi era, ca şi noi, epuizată şi obosită. (...) În plus, colega noastră care s-a sinucis tocmai terminase o săptămână de 78 de ore“.

În acelaşi context, întâmplător tot în Franţa, s-a observat un val suspect de sinucideri la Orange: zece angajaţi ai gigantului de telefonie şi-au luat viaţa de la începutul anului şi până în prezent, în timp ce în 2013 au comis acest gest 11 angajaţi din Franţa. Ca să avem o imagine mai clară, numărul de sinucideri a avut valoarea maximă în perioada 2008-2009, când şi-au luat viaţa 35 de angajaţi ai companiei (pe atunci se numea France Telecom). Tot atunci şi-a dat demisia şi preşedintele companiei.

O altfel de sinucidere, una prin muncă, a fost şi cazul Raluca Stroescu, tânăra de 31 de ani care a murit de extenuare în anul 2007. S-au adăugat alte şi alte cazuri în ultimii ani, în tot spaţiul european, şi totuşi în România fenomenul este privit cu lejeritate, de parcă stresul este doar un cuvânt în plus care să definească starea în care nimic nu ne convine. Între timp, noi continuăm să ne robotizăm sentimentele şi felul în care privim lumea. Cu riscul de a fi didactică şi moralistă, cred că e greşit să fim oameni doar la „ocazii speciale“, cred că e greşit să ignorăm sindromul de „burn-out“, e greşit să nu dormim cât trebuie, e greşit să nu iubim cât trebuie, e greşit să amânăm, e greşit să închidem ochii şi, mai ales, e greşit să nu ne pese.     

Între timp, mulţi continuăm să fim roboţi, imaginându-ne că pe noi nu ne atinge nimic. Continuăm să mergem pe stradă cu nodul în gât şi cu panica în creier, încercând să adormim toate instinctele. Încercând să „cât mai mult“, „cât mai repede“, „cât mai bine“. Maşinării aproape perfecte. Fără să ştim că, de fapt, nodul ăla enorm care nu ne dă voie să respirăm, frica uriaşă, frigurile, tristeţea, toate sunt, de fapt, reacţia organismului la societatea care ne robotizează procent cu procent. Visăm tot mai mult într-un sistem binar în care sunt mai puţine strângeri de mână şi mai multă teamă calculată în zero şi unu.