Rică

Azi m-am văzut cu Rică. Rică este un câine. Venea din faţă şi eu l-am strigat pe nume, iar el a ridicat capul, a ciulit urechile şi a aţintit spre mine, concentrat, oarecum inutil, privirea lui aproape oarbă, albită de bătrâneţe.

Povestea lui ne spune că, pe vremuri, Rică avea stăpân şi că locuia cu acesta fix în blocul şi la scara la care şi astăzi obişnuieşte să doarmă, încovrigat, într-un colţ. Se face că la un moment dat, stăpânul s-a mutat, lăsând în urmă apartament, trecut şi câine. Nu ştiu ce a înţeles Rică din dispariţia subită şi absurdă a stăpânului şi a unui întreg mod de viaţă, cert e că nu a renunţat nicicând la ideea că acolo este casa lui şi gata. Bun, că l-am văzut azi, nu e mare lucru, în sine; mă văd cu el aproape în fiecare zi. Dar azi am avut un motiv special să mă bucur că-l văd. Şi asta pentru că în weekend, când ninsoarea aia minunată a albit tot cartierul, am ieşit afară. Aveam morcovi şi nasturi. Zăpada era lipicioasă, numai bună de ridicat oameni de zăpadă sau castele solide cât o copilărie întreagă. Împrejurarea a făcut ca atunci când m-am întors spre casă, Rică să fie în faţa mea, bătrân, orb şi aproape surd, cu mersul lui legănat, ca de marinar din alte vremuri. Eram pe o străduţă laturalnică, îngustă cât o alee, chiar în spatele blocului său. Din cauza nămeţilor şi a maşinilor parcate de-o parte şi de alta, mergeam pe mijlocul străzii. Rică în faţa mea. Mi-am potrivit paşii după ai lui, mergând tiptil, să nu-l sperii. Era interesant să-i intru în ritm, am descoperit un univers lent, fără întrebări, în care lucrurile sunt ceea ce sunt şi nimic altceva, şi-n care fulgii păreau mai mari şi mai albi. Ningea umed şi eu aveam căciula şi gluga pe cap, zgomotele lumii fiind uşoare şi moi, exact ca zăpada. Pentru că străduţa e cu sens unic, eram liniştit. Maşinile nu puteau veni decât din faţă. Tocmai de aceea am auzit foarte târziu huruitul mecanic, ameninţător, din spate. Am întors capul şi am văzut maşina de dezăpezire. O lamă uriaşă, cât toată lăţimea străzii, un parbriz prin care vedeam neclar un chip concentrat şi un girofar portocaliu, mut. Am căutat, uşor alarmat, o gaură în care să mă refugiez. Orbit de fulgi, asurzit de căciulă şi glugă, am avut puţin timp de reacţie. Rică, însă, nu a auzit deloc. Am apucat să văd, îngrozit, cum, în urma mea, lama ca o unghie gigantică, aduna zăpadă şi câine, într-un tăvălug aproape grotesc. Animalul a lătrat, speriat, apoi a emis un  chelălăit scurt, terminat într-un scâncet subţire, ca un fluierat printre dinţi. M-am auzit înfundat cum am urlat la şofer că omoară câinele. Omul simţise că a luat ceva în lamă, aşa că încetinise deja şi întindea gâtul să vadă despre ce este vorba. Dat de-a berbeleacul, acoperit cu zăpada rece, Rică a profitat de încetinirea maşinăriei şi a fugit după colţ, fără să mai aştepte ceva. Avea o fugă caraghioasă, neputincioasă, punea picior după picior, aşa, ca şi cum s-ar fi afundat la fiecare pas în noroi până la burtă. Până a trecut maşina de mine, l-am pierdut din vedere, dispărând după un colţ. N-am ştiut cât de grav a fost accidentul, până azi, când Rică mi-a ieşit în cale, la fel ca întotdeauna, mergând legănat, orb, aproape surd, într-un univers în care lucrurile sunt ceea ce sunt şi nimic altceva. Şi-n care singurul lucru rămas la fel ca pe vremea în care casa lui chiar era într-un apartament din scara la uşa căreia doarme în fiecare zi, e numele!  Iar eu am simţit, într-un mod ciudat, că-n treaba asta, în faptul că el îşi ştie numele, e dovada că lucrurile sunt, în fond, ceea ce sunt. Şi nimic altceva.