Poveştile de iubire ale jurnaliştilor de la "Adevărul". Voi cum v-aţi îndrăgostit prima oară?

Vă mai amintiţi de prima dragoste? Noi da! Iată cum am trecut de la fetiţe cu codiţe la băieţi cu ţepi, sau de la flori de cireş la Don Juan. Care este povestea voastră de dragoste? Cele mai romantice vor fi publicate pe bucuresti.adevarul.ro.

Oana

de Ovidiu Marincea, jurnalist Adevărul Bucureşti

Mă simţeam dator să o protejez. Nu conta că ea, poate, nu-şi dorea acest lucru. De asemenea, mă simţeam dator să-i fiu aproape opt ore pe zi. Şi nu mă dezlipeam de ea... Era pistruiată şi avea nişte ochi mici, foarte mici, şi perfect rotunzi. N-aveai cum să nu o observi.

Le avea mari. Ale ei erau cele mai mari dintre toate pe care le văzusem până atunci. Mari, şi mereu parfumate. Atunci când mă apropiam de ea, inspiram parfumul lor adânc în piept, iar golul din stomac mă fericea întreaga zi. Într-o zi, am reuşit să mă apropii atât de mult de ele, încât le puteam atinge cu obrazul meu. Practic, acesta a fost primul meu sărut. Au trecut anii şi în singura fotografie pe care o mai am cu ea se vede clar că ale ei erau cele mai mari. Eu nici nu mă văd de după ele. Este o fotografie de grup, iar eu, din dragoste şi din acea nevoie de a o proteja, m-am aşezat chiar în spatele ei.

Fotografia a costat 12 lei şi eu nu mă văd din cauza... uriaşelor ei funde cusute pe bentiţa din plastic alb. Mari, albe şi mereu parfumate. Cu siguranţă erau cele mai mari funde din toată grădiniţa! Şi cât de tare m-a certat taică-meu pentru că a plătit poza degeaba. În locul unde ar fi trebuit să fie faţa băiatului său, sunt pampoanele Oanei!

Flori de cireş

de Ramona Ursu, jurnalist Adevărul Bucureşti

Mai întâi a fost aşa… cu „Du-mă fericire, în sus, şi izbeşte-mi tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă şi în nesfârşire se face coloană sau altceva mult mai înalt, şi mult mai curând“. Şi îl descopeream pe Nichita, când ne-am atins palmele într-o strângere. Şi prin palme curgeau toate florile de cireş ale celei de-a 16-a primăveri, adunate în ochi, strecurate în suflet. Fior nemaîntâlnit. Fior visat. Fior cântat în nopţi de iele. Dansat în vise.

Apoi, a fost aşa… El, un copil. Eu, un alt copil. Care se grăbeau să iasă din lumea copilăriei prin fanta deschisă între două inimi. Şi vara a venit. Şi au fost parcurile, plimbările lungi. Cuvintele şoptite în necuvinte. Banca preferată, copacul preferat, piatra preferată. Şi strada, strada de care nu ne mai săturam niciodată. Şi atunci, a întrebat „Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi/ Şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/ Nu-i aşa ca ai şchiopăta puţin, după aceea,/ De teamă să nu-mi striveşti sărutul?“. Am strivit zeci, sute de săruturi. Simple, curate. Disperate, tremurate. În grabă şi prelungi. Reci şi fierbinţi. Dar, fiecare sărut era ca şi cum, după, ar fi urmat sfârşitul tuturor lucrurilor. Nu a fost decât sfârşitul verii.
Şi a devenit aşa… Toamna a venit cu o emoţie. Prima. Prima emoţie a unei despărţiri. Sub lacrimi, nu mi-a rămas decât să „şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare“. Odată cu pierderea primei iubiri, am pierdut, pe de-antregul, întreaga-mi copilărie.

Şi s-a terminat aşa... A venit iarna. M-a prins undeva între „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată; Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi“ şi „Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă“. Eram atât de sigură că, fără el, nu va mai fi nimic. Până când? Până la următoarele flori de cireş.

Gloria primului sărut

de Florin Stoican, jurnalist Adevărul Bucureşti



Există zicala „Prima dragoste nu se uită niciodată“, însă în cazul meu ar trebui schimbată în „Primul sărut nu se uită niciodată“. Dar nu vă grăbiţi să speculaţi povestea mea, pentru că sunt sigur că nu o s-o nimeriţi. Eram la începutul clasei a cincea, când abia mă reîntâlneam cu colegii mei, după o lungă vacanţă de vară. Eram chiar în perioada când descoperisem specimenul numit „fată“. Asta datorită şi filmelor cu bulină roşie, în mijlocul căreia se afla un mare 12 care interzicea copiilor să le vizioneze fără acordul părinţilor, dar la care mă uitam pe furiş, iar când intrau ai mei în cameră schimbam repede pe desene animate. Ce pot să zic, m-au învăţat câte ceva.

Dar să revenim la poveste. Colega mea Ana parcă arăta mai bine ca niciodată aliniată în careul de „aşi“ al clasei noastre. Sincer, uniforma „old school“, dar la modă atunci, pe care o purta, îi dădea un aer de rebelă, care pe mine mă scotea din minţi. Nu am acţionat în primă fază, ci am tatonat terenul ca să fiu sigur că nu mă refuză.

Între timp, diriginta noastră îşi dăduse seama că între mine şi ea exista o atracţie şi făcea întotdeauna glume pe seama noastră . Am avut o profesoară „de gaşcă“. După vreo două săptămâni (ştiu că e cam mult, dar, în apărarea mea, eram doar un copil) mi-am făcut curaj şi am întrebat-o dacă pot să o conduc până acasă după şcoală. Acţionam exact cum văzusem în filme. Mi-a acceptat propunerea, iar eu, foarte indiferent, i-am trântit un „bine, ne vedem după şcoală“ (cu toate că eram în aceeaşi clasă). Cum v-am mai spus, exact cum am văzut în filme. Chiar dacă încercam să par neinteresat, eram atât de nerăbdător încât mă uitam la ceas la fiecare cinci minute, iar timpul parcă îmi făcea în ciudă.
În sfârşit, am plecat de la şcoală, eram cu ea pe stradă, bunele maniere nu-mi lipseau, zâmbetul nu-mi lipsea, dar parcă totuşi lipsea ceva. Şi asta era conversaţia. Nu ştiam ce să-i spun. O mai întrebam eu dacă şi-a făcut tema sau ce notă a luat la nu ştiu ce test, dar doar atât. Şi am mers aşa timp de 15 minute până când am ajuns la ea în poartă. Da ştiu, am picat de prost şi mă gândeam cum să remediez situaţia atunci, pe ultima sută de metri.

În timp ce stăteam amândoi în poartă şi eu mai aveam un pic şi îi spuneam până şi în taiwaneză „la revedere“, cred că ea se săturase să aştepte să iasă la iveală spiritul meu de macho-man. S-a apropiat de mine şi m-a sărutat fără niciun fel de inhibiţii.  Faza comică este că imediat ce am simţit acea senzaţie, m-am speriat atât de tare încât m-am dat doi paşi înapoi. Ea tot încerca să se apropie de mine, însă eu nu o lăsam. Pe urmă, surpriză, mi-am amintit că în filme, tipul îi cuprinde romantic umerii tipei şi o sărută. Atunci am avut o revelaţie, deja mă vedeam Antonio Banderas. Şi aşa am şi făcut! Am sărutat-o, exact aşa cum văzusem în filme, chiar dacă ştiu că nu mi-a ieşit la fel de bine. Şi de ce această poveste are titlul „Gloria primului sărut“? Pentru că după întâmplarea din faţa porţii ei, Ana, coleguţa mea, a dat zvon în toată şcoala că eu sărut ca un adevărat Don Juan. Concluzia? Din filme totuşi înveţi ceva!    

Zece ani şi un Pupic

de Diana Toea, jurnalist Adevărul Bucureşti

Inocenta clasă a şasea. Atunci a fost prima dată când am simţit adevăraţii fluturi în stomac. Erau fluturi din aceia cu aripi mari şi multicolore, care nu mă lăsau să mă gândesc nici la tema cea de toate zilele, nici la lecţia menită să fie învăţată. Eram îndrăgostită de un puşti simpatic din liceu, din clasa a noua. Era un tip firav, ochios, cu părul făcut ţepi (freză indispensabilă, la vremea aceea, pentru cei care aspirau la popularitatea din curtea şcolii), cu o atitudine ştregărească. Ştiam că nu pot ajunge la el. La vârsta aceea, cei trei ani diferenţă construiseră aspiraţii amoroase îndepărtate, ca de la „Mica sirenă“ la „The girl next door“. Eu visam la Pupic.

Pupicul ar fi fost cel mai fericit final pentru mine. Şi, ca să ajung acolo, practicam tot felul de dulcegării puerile, care serveau drept pauză de râs pentru colegii cârcotaşi ai puştiului din clasa a noua. Bileţele de dragoste, ciocolăţele, chiar maşinuţe în miniatură luate din alocaţie, pe toate reuşeam să i le strecor în bancă, în timp ce el era afară cu liceeni populari. Îmi făcusem o relaţie la el în clasă, un băiat grăsuţ, care îi punea în bancă toate instrumentele cuceririi.

Bineînţeles că puştiul ştrengar se amuza teribil pe seama mea, alături de ceilalţi colegi, dar eu mă bucuram că măcar mă observase şi continuam să visez la Pupic. Serialul a durat aproape un an, având, de fiecare dată, acelaşi episod, dar tot n-am primit Pupicul. M-am resemnat şi mi-am văzut de treburile mele de copil de 12 ani, cu amintirea fluturilor transformaţi în molii.

După zece ani, s-a întâmplat ceva ironic, surprinzător. Fără să ne mai fi văzut între timp, m-am întâlnit cu el în metrou. A venit la mine şi mi-a spus că mă ştie de undeva. Am roşit, pentru că ştiam exact la ce se referă. Am stat de vorbă timp de trei staţii, i-am povestit cât de interesant este să scrii zilnic sub presiunea deadline-ului, iar el mi-a mărturisit că i se pare minunat, că este ceea ce şi-ar fi dorit şi el să facă, dar a pierdut firul pe drum. Atunci am simţit un pseundo-regret copilăresc din partea lui şi senzaţia că trei ani diferenţă n-ar mai fi însemnat nimic acum.

Am coborât amândoi la Unirii şi, când să ne despărţim, am primit...Pupicul. Atunci mi-a trecut clasa a şasea prin faţa ochilor. Când am ieşit la suprafaţă, fără să-mi dau seama, înlocuisem deja bileţele de dragoste din mintea mea cu idei de reportaje pentru mâine şi ce petreceri de neratat mai sunt prin weekend. Dar am rămas cu Pupicul.

Dragostea bate filmul

de Ionuţ Ungureanu, jurnalist Adevărul Bucureşti

Anii nouăzeci, în copilărie. Tocmai fusesem la cinematograf, aveam în jur de 11 ani şi habar n-aveam nimic despre viaţă. Am plecat extrem de impresionat de film – povestea unei fetiţe minunate, care se întâmplă să fie un geniu, şi a profesorului ei minunat versus cei mai proşti părinţi din lume şi cel mai rău director de şcoală imaginabil.

Nu stiu dacă mi-aduc aminte bine, dar pare-mi-se că m-am îndragostit fulger de fetiţa din film. Desigur, a te îndrăgosti la 11 ani iese din concepţia murdară de azi, e cumva inocent şi de poveste. Copil fiind, simţi diferit, vezi diferit, înţelegi diferit totul. Copilăreşte. Sau adevărat.

Orbit şi înmărmurit cum eram, cei de-acasă s-au speriat, crezând fie că am păţit ceva, fie că începuse o nouă perioadă, de răzvrătire - adolescenţa.
Abia a doua zi, poate, am reuşit să pot vorbi, le-am explicat că m-am îndrăgostit şi că eu nu ştiu ce să fac. Şi că eu nu mă voi linişti până fac ceva, orice.

Toată familia mustea un zâmbet ironic, aşa că am plecat mai devreme la şcoală. Mai devreme la şcoală, era ultimul lucru pe care l-aş fi făcut.

Cerurile s-au despărţit, materia întreagă s-a transformat, oamenii nu mai erau oameni, cel puţin aşa părea pe-atunci, de pe treptele troleului. În staţie, la timp ca întotdeauna, apare brusc revelaţia cea dintâi, soluţia problemelor mele amoroase. Este vorba de colega mea, Diana, fetiţa cu părul blond (Matilda era brunetă), ochii de-un albastru oceanic (matilda îi avea căprui, parcă) şi o alură angelică.

Mi-aduc aminte că am elaborat „micuţul plan de cucerire”. Era vorba, desigur, despre un buchet de flori şi o scrisoare. Laurenţiu, un foarte bun prieten m-a îmbărbătat şi a venit cu mine să-i dau cadoul. Laurenţiu, mai mic în vârstă, dar parcă mult mai matur, a mers cu mine până în clasă, în banca unde stătea Diana.

Pe cât era de palidă în mod normal, acum obrajii-i roşii puteau fi asemănaţi cu un răsărit de soare. Sau cel puţin aşa mi-aduc aminte.

Am fost prieteni (adică iubiţi, sau cel puţin aşa credeam amândoi), până târziu, în ultimele clase din şcoală.

Prima mea dragoste a fost inspirată de un film, fără însă să aibă vreo legătură cu el.

Am iubit un criminal în precambrian

de Maria Apostol, jurnalist Adevărul Bucureşti

Şi-acum, pentru cuplurile plictisite, se dă următoarea experienţă de viaţă:

Să vorbesti despre iubiri trecute e ca şi cum ai ridica cu o mână frunze spre cer. Pică toate, nesigure, fără perechi. Rămâne doar copac gol, cu trunchiul ciopârţit de “Maria+Costel=Love”.  La mine a fost dulce, cu gust de mere pădureţe, şi la fel de mare cât iarba ajunsă până la brâu. O poveste consumată vreme de câţiva ani într-un sat din Botoşani. Eram un cuplu de ţărani autentici, fără griji, care mâncau codiţe de ceapă verde şi se pupau pe acoperişul casei.

La un moment dat ne încingeam la soare, acolo, de voie, de nevoie, pentru că aveam vărsat de vânt şi zicea bunică-mea că-ţi trec mâncărimile dacă te expui la căldură. S-a dus naibii romantismul atunci când un miros pestilenţial ne-a buşit în freză în timp ce trasam cu privirea orizonturile, deşi în faţa casei avea o grădină mare de trandafiri Era hoit, prieteni. Costel s-a adunat şi mi-a spus că trebuie să-mi mărturisească ceva.

Cu obrajii sângeraţi, a coborât în faţa casei şi a ridicat capacul de pe o găleata roşie în care ţinea apa de la fântână, pentru băut. Parcă mi s-a confiscat orice urmă iubire când am văzut trei pisici plutind în găleată. Atunci, pentru mine Costel s-a transformat în „Mucea Criminalul”!  Iar trandafirii lui din faţa porţii parcă miroseau a cenuşă.

Mi-am deşteptat în suflet amintirea unei întâmplări din anul 1994. Cred.