Tânărul care vorbea cu însoţitoarea de zbor m-a observat şi m-a întrebat politicos: ”Aţi putea sta pe locul acela, vă rog?” Mi-a arătat un scaun liber, aflat cu un rând mai în faţă, pe partea stângă, lângă culoar. La geam era un bărbat solid, cu un aer somnoros. Am remarcat insigna de poliţist agăţată cu un şnur de gâtul tânărului care mă interpelase şi, după un moment de şovăială, m-am conformat. De fapt, erau doi poliţişti. Cel care stătea pe locurile fără geam şi cel care stătea peste culoar, pe rândul din dreapta, chiar în spatele scaunului care îmi fusese indicat. Lângă acesta, la geam, un tânăr, încă adolescent, îmbrăcat îngrijit, cu un fel de eleganţă, chiar. Era de etnie romă. Cei doi poliţişti danezi îl escortau în România. 

Îi observasem pe cei trei în sala de aşteptare. Păreau prieteni! Vorbeau înte ei relaxat, iar la un moment dat unul dintre bărbaţii înalţi, blonzi, i-a împrumutat adolescentului telefonul său să vorbească acasă. L-am auzit spunând nu ştiu cui că va ajunge în seara aia, pe Otopeni. Abia în avion, la vederea insignei, am înţeles că nu era vorba despre prietenie. Şi totuşi, aşezaţi în fotoliile din spatele meu, ”deportatul” şi poliţistul de lângă el purtau ocazional discuţii amicale, despre te miri ce: despre cât de mare este România, dar care e un nimic în comparaţie cu Rusia, despre vreme şi despre mări şi alte chestii de gen. Băiatul vorbea o engleză stricată, rudimentară, dar suficientă pentru o discuţie colocvială. Nu existau cătuşe sau orice alt element care să indice o relaţie de putere-supunere. Aceasta era manifestă doar în mod discret, prin aşezarea adolescentului pe locul de la perete şi a poliţistului pe cel de la margine. Băiatul putea comanda de mâncare sau de băut şi asta în contextul în care mâncarea - conform politicii companiei SAS -  era contra cost. 

Omul de lângă mine, un bărbat masiv, pietros, trecut de cincizeci de ani, cu o cămaşă descheiată la trei nasturi, lăsând să se întrevadă firele albite de păr de pe piept, era de undeva de lângă Suceava. Lucra în Hamburg şi era pentru prima oară când zbura cu avionul de unul singur. ”Doar cu armata am mai zburat, dar niciodată singur...” mi-a explicat fără să se ruşineze, dar şi fără să facă prea mare caz de asta. La decolare i-am arătat Malmö, pe care l-am survolat lent, de parcă ni se dădea o ultimă ocazie să-l vedem. Oraşul se vedea limpede în soarele nordului, iar Turning Torso, turnul alb, răsucit, conceput de Santiago Calatrava, se înălţa ca un fum încremenit. ”Ha, uite că am văzut şi Suedia!” a râs omul. Cu o seară înainte aflase de la fratele lui că le-a murit mama. A luat avionul cu escală la Copenhaga pentru că şeful lui îi spusese că e cea mai ieftină soluţie. Era destul de mândru că se descurcase bine pe culoarele aeroporturilor. 

După un timp, adolescentul a mai cerut un suc! ”Din nou?” l-a întrebat poliţistul, care sporovăia cu colegul său, în daneză, peste culoarul îngust. ”Da! Mi-e sete!” ”Acum douăzeci de minute ai mai băut unul.” ”Dar mai vreau unul...” ”Te cam alinţi!” Băiatul nu a răspuns. ”Cred că asta e România!” a zis deodată, în limba română, privind spre relieful care apărea de sub norii subţiri, transparenţi. Prinzând ideea, poliţistul a întins gâtul să privească pe geam: ”Good to be home, huh?” Băiatul n-a zis nimic. Dar, pe neaşteptate, a început să cânte! Cânta încet, ca pentru el, un cântec trist, un cântec tânguitor, în care cuvinte precum mamă, fraţi, casă şi altele de fel ieşeau în evidenţă. L-am spionat printre spătarele fotoliilor. Îşi ţinea fruntea sprijinită de plasticul hubloului şi avea privirea pierdută în gol. El şi cântecul lui gâtuit păreau să fie una. Era ca un cântec de soldat trimis pe front, de marinar străbătând mări nesfârşite, un cântec de exilat sau de nomad. Plin de modulaţii şi de înflorituri balcanice, ba chiar orientale, cântecul transmitea chiar şi aşa, fără cuvinte prea clare, un fel de durere şi de bucurie totodată. Mi-a intrat în inimă atât de puternic, încât m-am pomenit emoţionat de-a dreptul. Bărbatul de lângă mine tăcea şi el, având pe chip un fel de zâmbet. M-am gândit că pentru el, care se ducea să-şi înmormânteze mama, cântecul ăla avea o altă putere. Am observat că mai toţi cei care stăteau pe locurile din apropiere, majoritatea români, păreau să asculte. Poliţiştii pălăvrăgeau în limba lor nordică, neatinşi de melodie.
 
”E ceva de mâncare în avionul ăsta?” m-a întrebat bărbatul de lângă mine. ”Este, dar dormeaţi când au trecut pe aici.” A dat din cap şi a scos din geanta dosită la picioare nişte cornuri cu ciocolată. M-a îmbiat, dar am refuzat, zâmbind. ”Dar de băut au?” ”Au! Apa, ceaiul, cafelele sunt gratis! Orice altceva costă.” ”Aş vrea o cola, dar nu ştiu engleză! Poate mă ajutaţi sau poate ştiu ele germană!” ”Sigur ştiu!” ”Pot plăti în euro?” ”Evident!” I-a venit sucul şi el şi-a pus într-un păhărel, restul mi-a dat mie. ”Dar nu e cazul!” i-am zis. ”Luaţi acolo, să fie primit!” ”Bogdaproste!” Gustul acidulat mi-a înţepat limba. M-am gândit la ciudăţenia acelui amestec cultural. Un avion al unei companii scandinave, cei doi poliţişti şi limba lor bizară, melodia sfâşietoare a tânărului trimis cu poliţia acasă, vuietul motorului, credinţa în viaţa sufletului după moarte. Şi astea toate în doar cinci fotolii de avion! ”Auziţi, dar cu bagajele cum facem?” ”Cum adică?” am întrebat mirat. ”Cum le luăm de jos?” ”Din cala avionului, adică?” ”Da!” ”Păi nu le luăm noi de acolo, bagajele vi le ridicaţi din aeroport.” ”Şi nu se pierd?” ”Se mai întâmplă, dar rar şi, oricum, de cele mai multe ori se recuperează!” Nu părea prea convins: ”Dacă nu găsesc locul de unde îmi iau bagajul?” Am râs: ”Imposibil, treceţi pe acolo în mod obligatoriu, n-aveţi cum să vă pierdeţi.” ”Ziceţi? Bine, dar cred că am să mă ţin după dumneavoastră!” Îmi plăcea că nu avea nici o stânjeneală să-şi recunoască neştiinţa. Mă întreba aşa cum, ajuns la o răscruce de drumuri, un trecător întreabă un localnic pe unde e drumul cel mai bun spre destinaţie. 

Avionul se apropia de aeroport şi s-a înclinat puternic spre stânga. Era deja întuneric şi luminile de prin satele şi localităţile de sub noi, au inundat hubloul. Tot pământul părea un fel de cer. Înclinarea a fost atât de bruscă şi de hotărâtă, încât băiatul, aflat lângă geam a exclamat tare: ”Haoleu, murim cu toţii, să moară copiii mei!” Nu se prefăcea. Am izbucnit în râs, toţi cei care l-am auzit! ”Lasă, că nu mori tu din atâta! Mai întâi trebuie să faci copiii ăia!” i-a răspuns în zeflemea, cineva de pe rândul celălalt. Poliţiştii danezi priveau nedumeriţi, neştiind ce să creadă despre popularitatea bruscă a celui pe care îl însoţeau.

Avionul nu a tras la burduf, aşa că ne-a luat un autobuz. I-am arătat colegului meu de drum lucrătorii care descărcau bagajele din avion. ”Vedeţi? Le descarcă şi le trimit spre sala de unde o să vă ridicaţi valiza!” El îi privea cumva mulţumit, cumva suspicios. Poliţiştii şi băiatul au coborât din avion ultimii. Au intrat în autobuz. ”Prima oară în România?” îi întreabă tânărul şi m-a surprins din nou tonul amical, era ca şi cum se împrieteniseră pe aeroportul din Copenhaga şi, după un zbor liniştit, le oferea sugestii turistice. ”Da, prima oară!” Băiatul a dat din cap, cu un aer oarecum superior. Părea mândru că datorită lui cei doi poliţişti văd o ţară nouă: ”Bucureştiul e frumos, să ştiţi!” Ei nu păreau entuziasmaţi. ”Poate, dar nu prea avem timp să-l vizităm.” 

La paşapoarte, unul dintre poliţişti s-a legitimat şi a întrebat ceva. Poliţistul de frontieră, care ştia cu siguranţă de sosirea lor, i-a indicat o uşă, undeva în spatele cozii. Cei trei au plecat într-acolo, fără grabă, şi eu mă uitam la băiatul ăla relaxat, parcă întristat cumva. Am străbătut aproape tot aeroportul, un aeroport pustiu, curat, mergeam în pas rapid, dus de grupul de oameni nerăbdători să se vadă ajunşi acasă. Bărbatul din Moldova se ţinea după mine. L-am aşteptat şi am mers împreună. ”Am un tren de noapte... Ştiţi cum ajung la Gara de Nord?” M-am uitat la ceas: ”Sunt destule taxiuri, doar să vă uitaţi să aibă preţul trecut cum trebuie pe portieră. Dar la ora asta, s-ar putea să mai prindeţi şi autobuzul!” Ne-am luat bagajele şi am ieşit în sala de aşteptare, înţesată de oameni. Într-un colţ ne-am oprit, ne-am privit în ochi. Am dat mâna şi, în strângerea aia scurtă, am pus un fel de drag. Apoi ne-am despărţit. Am ieşit afară şi nările mi s-au umplut de un miros călduţ, familiar.

În drum spre oraş, priveam pe geam şi mă gândeam că în 135 de minute de zbor se întâmplaseră destule lucruri. Aflasem ceva din povestea a doi oameni. Oameni pe care aeroportul, cu graniţele sale aşezate ca nişte praguri de-a lungul unui traseu iniţiatic, mi i-a confiscat, aruncându-i în alte poveşti, lăsându-mă singur. 

Am zâmbit clădirilor atât de familiare ale Bucureştiului şi mi-a venit, aşa, într-o doară, să-mi lipesc fruntea de geam şi să cânt.