Potecile au ceva anarhist! Cumva ilicite, ele opun pragmatismul individual şi opţiunea personală, viziunii estetice şi cumva constrângătoare a autorităţilor. Autorităţile ne propun alei! Asfaltate, betonate sau pietruite, întreţinute sau nu, ni se oferă alei de toate felurile! Ei bine, oricât de multe ar fi aleile, potecile de pământ bătătorit apar mereu, uneori la doar câţiva paşi distanţă de o panglică de asfalt. Nu ştim niciodată cine a călcat primul iarba, nu vom cunoaşte nicicând cine este deschizătorul de drumuri. Dar, tăcuţi şi anonimi, pas cu pas şi om după om, ne croim drumuri după sufletele noastre, sfidând opţiunea autorităţilor! 
 
E, poate, un fel de demonstraţie arhaică a pragmatismului (căci poteca propune întotdeauna cel mai scurt drum de la punctul A la punctul B), ori un fel de critică estetică faţă de itinerarul impus de autorităţi, un gen de nostalgie după sentimentul călcării pe pământ viu, neatins! Doar că o potecă e cu atât mai bătătorită, cu cât e mai eficientă. Ultima dată când am mers pe ea (adică acum câteva zile) chiar aşa era: ca o piele aspră şi dură, de rinocer! Gălbuie, tare, plină de crăpături şi de praf. Era aşa de bătătorită, încât iarba se termina la marginile ei ca o pădure în buza unei prăpăstii. Niciun pic de viaţa vegetală nu se mai vedea pe limba aceea de pământ, aparent sterilizat de tălpile oamenilor. 
 
Azi m-am oprit la capătul potecii! În faţa mea nu se mai întindea drumul ştiut! În schimb am găsit o fâşie de pământ reavăn, negru, din care răsăriseră, ici şi colo, neuniform, dar fără echivoc, fire crude de iarbă. În mijlocul potecii şi ocupând-o pe toată lăţimea se ridica fără măreţie, dar şi fără jenă, un muşuroi de furnici. Arăta ca o grămadă de pământ, afânat cu minuţiozitate. Ploaia! A fost suficient să plouă o seară şi gata! Iarbă şi furnici, seminţe şi rădăcini, viermi, râme şi melci, toţi şi toate au recuperat teritoriul format în timp, de mii de paşi de om, au ignorat semnele, graniţele, au sfidat faptul că omul va reveni şi că o va face, cel mai probabil, pe acelaşi drum! Un fel de rezistenţă, mută, dârză, dispusă la sacrificiu. M-am gândit că poteca e pentru plante şi insecte ceea ce sunt aleile autorităţilor pentru noi, cei care facem poteci şi mergem pe ele: simboluri restrictive, absolutiste, plictisitoare şi de o eficienţă discutabilă. 
 
Aşa cum arăta azi poteca, nu o mai simţeam ca pe un drum al omului! Nu mă mai simţeam la fel de legitimat să trec pe ea. Ba chiar mi se părea că dacă o fac, abuzez! Am făcut-o! Îndreptăţit de faptul că acolo fusese o potecă în toată regula, pe care eu însumi călcasem şi ale cărei contururi supravieţuiseră destul de clar, am resimţit revenirea în forţă a sălbăticiei ca pe un fel de provocare. Aşa că azi, în numele speciei mele (sau doar în numele meu propriu?) am revendicat teritoriul. Dar nu a mai fost la fel! Nu mai mergeam întins, dus de gânduri, cu privirea în sus, sigur de netezimea aparentă a drumului. Azi am călcat oarecum vinovat, crispat, am călcat ”în şoaptă”, având multă grijă să nu strivesc firele tinere de iarbă. Să nu distrug muşuroiul! Ştiam că dacă vor mai trece oameni ca mine, iarba o să dispară din nou, muşuroaiele vor fi astupate. Ştiam şi că dacă nu va mai trece nimeni, poteca deja alterată va dispărea de tot. Da, iarbă şi insecte nu m-au putut opri. Dar nici nu am putut să le ignor! 
 
Pentru noi toţi există limitarea impusă de cineva mai puternic. Anarhia subtilă a potecii care înfruntă aleea autorităţilor este, la rândul ei, o formă de expresie a autoritarismului pentru iarbă şi insecte. Iar revenirea plenară şi incontrolabilă a naturii echivalează pentru oameni cu ruina, abandonul, părăsirea! Cercul se închide! Întotdeauna va exista cineva care ne va spune fără să ni se justifice în vreun fel, pe unde să o luăm şi pe unde nu! Dar în schimb va exista întotdeauna şi pentru cei puternici, rezistenţa mută, subtilă sau, dimpotrivă, surprinzător de evidentă şi de manifestă, a celor mici şi mulţi. Lupta nu se va termina niciodată. 
 
Oamenii de la spaţii verzi aruncau cu gesturi lente şi egale, iarba cosită în remorcă. Nu vorbeau între ei, nici măcar nu tuşeau. Păreau să ştie că e o muncă sisifică, fără sfârşit. Ştiau, de fapt, mai bine decât mine sau decât noi ceilalţi că iarba, atât de uşor de tăiat şi de dus cu remorca, va creşte. Cât timp răsare un soare şi plouă o noapte, iarba va creşte! Din nou!