Politeţea ca un ciomag

„Mă scuzaţi“, zice o femeie care mă calcă pe picior în autobuz, în graba cea mai mare spre ieşire. Apoi, întorcându-se şi privindu-mă scârbită, reevaluează situaţia şi îşi ia mulţumescul înapoi: „Pai da, normal, nu staţi cu picioarele strânse! Evident că vă calcă lumea! Dacă staţi aşa, sprijinită, ar trebui să aveţi picioarele aici, nu aici!“.

Oamenii experimentează zi de zi politeţea necunoscuţilor. Pe toate străzile. În toate mijloacele de transport. La toate orele. „Coborâţi la următoarea?“, întreabă un pensionar din spate. „Desigur“. La cinci secunde distanţă, intervine un pensionar din lateral dreapta care nu a auzit bine: „Aţi spus cumva că coborâţi?“. „Da, asta am spus şi mai devreme, cobor!“. „Ei, acum nu trebuie să fiţi recalcitrant, dacă nu coborâţi ştiţi bine că nu aveţi voie să staţi aici, în faţă. Aici stau doar călătorii care coboară la prima, asta e regula“. „Bine, dar cobor la prima“. Intervine o pensionară din lateral stânga: „Tinerii din ziua de azi nu mai au niciun pic de respect! Noi ar trebui să coborâm primii. Ar trebui să ne faceţi loc! Uite ce cărucioare avem! Am muncit pentru voi!“.

Politeţea apare şi în sens invers pe aceste străzi. Adică şi dinspre tineri spre pensionari. De exemplu, autobuzul plin-ochi opreşte în staţie. O tânără cu un cărucior în care se află un copil aşteaptă probabil de ceva vreme. Mămica începe să boscorodească şi să facă ordine printre pesionarele care se întorc de la piaţă: „Ia uite cum stau toate moţ aici, iar eu nu am loc să-mi urc copilul, băga-mi-aş şi făcea-mi-aş“. Le ia frumos de mânuţă pe vreo două septuagenare uluite şi le împinge stânga-dreapta, îşi face loc, aruncă respectivul cărucior în autobuz, îl îndeasă cât poate printre oameni, apoi se introduce şi ea. Copilul începe să plângă, tânăra continuă: „Da, mamă, plângi, că asta e ţara în care trăim, ele stau ca cloţele şi noi nu avem loc“. Tânăra e acum destul de departe de cărucior, alţi oameni se chinuie să o ocolească pentru a coborî la prima. Copilul urlă cât poate, mama strigă la el să-l liniştească, printre călători. Alte două pensionare, din spate, care nu au prins discuţia iniţială, se anunţă voluntare: „Staţi liniştită acolo că avem noi grijă de el“.

Aşadar, oamenii, fie ei şi străini, au grijă unii de alţii pe aceste străzi. Se admonestează uneori, dar doar spre binele celorlalţi. Expresii cum ar fi „Dacă tot mergeţi aşa încet, ca o vacă la păscut, mai bine vă opriţi“ sau „Domne, decât să citeşti în aglomeraţia asta, mai bine îţi bagi cartea în cur“ sunt rostite doar pentru binele celorlalţi. 

În încheiere, o întâmplare edificatoare pe care am trăit-o acum vreo trei ani la metrou, într-o seară de octombrie. Ceva simplu şi la obiect. Un tip în costum îl călărea pe un altul şi îi căra pumni, urlând: „Nu trebuia să te bagi în faţă! Ţi-am spus să nu te bagi în faţa mea!“. Apoi, agresorul în costum a ridicat privirea, s-a uitat la noi, cei care ne holbam îngheţaţi, şi a răcnit: „Nu i-am făcut nimic! Pe bune, chiar nu i-am făcut nimic!“. Toţi am reacţionat în seara aia aşa cum învăţasem despre asemenea situaţii încă din copilărie: am ocolit cât am putut, politicoşi, şi ne-am dus acasă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sfârşit.