Personajele crude din istoria Bucureştiului. Povestea domnitorului asasin de boieri, a comisarului incoruptibil şi călău al infractorilor, dar şi al criminalului din Epoca de Aur

Personajele crude din istoria Bucureştiului. Povestea domnitorului 
asasin de boieri, a comisarului incoruptibil şi călău al infractorilor,
 dar şi al criminalului din Epoca de Aur

Ion Rîmaru, criminalul care a terorizat Epoca de Aur, a fost subiectul unei cărţi

Sadismul şi cruzimea, deşi întâlnite mai rar, n-au ocolit istoria Bucureştiului. De la asasinarea boierilor pentru a inspira frică la executarea mafioţilor pe străzile Ferentarilor în timpul războiului şi până la necrofilia şi canibalismul criminalului Râmaru, capitala ţării n-a fost ferită de malefic.

Ştiri pe aceeaşi temă

Lucru frecvent pe vremea domnitorilor puşi la cârma Principatelor Române, cei care veneau în fruntea regiunii trebuiau să fie cunoscuţi ca nişte conducători cruzi, duşmanii trebuiau să-i cunoască de frică, atlfel tronul era în pericol.

Este şi cazul domnitorul Ţării Româneşti Mircea Ciobanul care avea obiceiul să-i adune pe boieri şi să-i ucidă la Curtea Domnească din Bucureşti. A domnit de trei ori: ianuarie 1545 (intră în Bucureşti la 17 martie) - 16 noiembrie 1552; mai 1553 - 28 februarie 1554 (în martie părăseşte Bucureştiul);  ianuarie 1558 - 21 septembrie 1559.

Mircea Ciobanul, domnitorul care a băgat frica în boieri

Cronicile vremii însemnează că Ciobanul, la două săptămâni după instalare, a poruncit ca să fie ucişi mai mulţi boieri. De asemenea, aceştia ar fi fost şi torturaţi pentru a dezvălui unde sunt banii şi bijuteriile ascunse pentru a fi vărsate la tezaur. În urma măcelului, rudele şi o mare parte din boierime se refugiază în Transilvania şi Ungaria în ideea de a-şi uni forţele şi încearcă de două ori să-l răstoarne de pe tron. Prima încercare a reprezentat-o bătălia de la Periş, din 24 august 1546, când oastea boierilor pribegi a fost atacată prin surprindere şi nimicită de Mircea Ciobanul.

La începutul lui 1548 are loc o nouă plecare în pribegie a boierilor rămaşi în ţară. Se produce o regrupare a boierilor pribegi şi în acelaşi an are loc a doua confruntare. Având în frunte un pretendent tânăr, însoţiţi şi de 1000 de mercenari secui au intrat în ţară sperând în sprijinul populaţiei care să se răzvrătească. Dar, acest lucru nu s-a întâmplat, iar Mircea Ciobanul iese din nou învingător.

47 de boieri omorâţi la masă

Cu două zile înainte de luptă cu Radu Ilie, cel care era susţinut de hapsburgi pentru a prelua puterea în Ţara Românească, de frică să nu fie trădat, Mircea a pus să fie ucişi 47 de boieri chiar la masa sa. Lupta decisivă s-a dat la Măneşti în 16 noiembrie 1552. Radu Ilie a câştigat, iar Mircea s-a refugiat cu familia la Giurgiu.

Întoarcerea sa la tron aprobată de sultan după moartea predecesorului său, a adus cu sine un alt măcel. Numirea lui a provocat un exod al boierilor peste Carpaţi. Mircea le-a promis acestora că dacă se întorc şi i se închină, îi va ierta. Primirea are loc la curtea domnească din Bucureşti, în prezenţa dregătorilor turci. Însă, după plecarea turcilor, Mircea i-a ucis pe boieri în frunte cu Stănilă vornicul. În aceeaşi zi, 3 februarie 1558, a fost pentru prima dată când au pierit şi reprezentanţi ai clerului.

„Boierii erau ţinta domnitorilor, dar nici trimişii turcilor nu erau feriţi de atacul domnitorilor. Ei trebuiau să fie cruzi, neiertători pentru a inspira frica, numai aşa îşi asigurau scaunul pentru o perioadă mai lungă”, explică istoricul Dan Falcan.

Eroul anilor 1940, comisarul Eugen Alimănescu

Incoruptibilul comisar, bucureşteanul Eugen Alimănescu, avea să devină o legendă pusă de istorici alături de oameni ai legii care au destructurat familii mafiote. A fost comparat cu americanul Elliot Ness, justiţiarul al cărui nume se leagă de căderea temutului Al Capone sau cu italianul Cesare Mori, nemilosul prefect nazist care a condus, la ordinele lui Benito Mussolini, cea mai de succes campanie anti-mafiotă din istorie.

Alimănescu este cel care, împreună cu 22 de membri pe care îi alege personal, îi antrenează şi îi pregăteşte formează faimoasa organizaţie anti-mafiotă „Fulger“.

Împreună au intrat într-un război nemaiîntâlnit cu crima organizată din Capitală. De asemenea, comisarul îşi formează o veritabilă reţea de informatori din rândul gangsterilor, crează rubrici permanente în presa vremii prin care îşi etalează victoriile şi începe veritabile lupte de stradă cu infractorii. Acţiunile sale, îndreptate îndeosebi împotriva infractorilor din cartiere ca Rahova sau Ferentari aveau să elibereze în scurt timp de frică pe tot mai mulţi dintre cetăţenii oraşului, care din teroare renunţaseră de mult să iasă din casă noaptea.

Vremurile erau grele, criza de mâncare, de energie, de bani făcea ca infracţiunea să fie în floare, iar corupţia să fie moneda principală, foarte puţini dintre infractori ajungând în închisoare o dată prinşi. Comisarul incoruptibil ştia că odata arestaţi, ei vor scăpa din faţa justiţiei uzând de influenţa pe care o aveau în rândul magistraţilor. Soluţia aleasă de Alimanescu a fost una mai puţin ortodoxă şi la limita legii, dar extrem de eficientă pentru acele vremuri.

„Comisarul Alimănescu îi urmărea, îi ancheta şi îi executa. La final făcea în aşa fel încât să pară că au murit în urma încăierărilor de stradă. Era o metodă ilegală, dar de care era nevoie în Bucureştiul acelor vremuri, unde haosul infracţional făcea traiul de zi cu zi aproape imposibil”, explică istoricul Dan Falcan. 

Sovieticii i-au venit de hac

În scurt timp, infractorii se fereau din calea organizaţiei „Fulger”, tot mai multe comunităţi apelând la ajutorul lor şi prin ţară.

Sfârşitul avea să şi-l găsească în „mâinile” comuniştilor sovietici. Potrivit cazului descris de celebrul comisar Traian Tandin, în cartea sa „Jafuri celebre din România“, citată de descopera.ro, chemat să investigheze furtul unei cantităţi impresionante de bijuterii din casa unui aristocrat din Sinaia, comisarul dădea rapid de urma răufăcatorilor. Era vorba de o întreagă bandă formată din ofiţeri ruşi. Cum la vremea aceea, România se afla în plină ocupaţie sovietică, cazul părea cu atat mai dificil. Obişnuit să nu facă nicio concesie, Alimanescu i-a chemat pe toţi cei implicaţi în casa pe care o jefuiseră de curând. A urmat un schimb rapid de focuri iar ofiţerii ruşi zăceau într-o baltî de sânge. A fost sfârşitul comisarului Alimănescu, a cărui urmă s-a pierdut la scurt timp după acest caz.

Crima nu a lipsit nici în vremuri mult mai recente, când statul totalitar era stăpânul tuturor. Povestea criminalului Râmaru a devenit deja legendă pentru bucureştenii de astăzi, dar în anii 1970 era subiectul de groază de pe buzele fiecărei femei. Criminalul cu faţă schizoidă, privirea rece şi intelect de semi-analfabet, a semănat teroarea într-un oraş întreg, în mai puţin de un an agresând grav 14 femei, din care patru au murit.

Vampirul din Bucureşti”, criminalul care a inventat groaza în Epoca de Aur

Bărbatul de 25 de ani a excelat în a crea panică prin sadismul cu care îşi maltrata victimile. Le lovea cu ură, le tăia din plăcere, le viola cu bestialitate timp în care, în unele cazuri, mânca din ele. „Le muşca de sfârcuri, de zonele intime şi mânca. Le viola vii, dar şi după ce le omora. Actele sale au fost fără precedent în istoria recentă a României, anchetatorii fiind la rândul lor luaţi prin surprindere. Râmaru a fost o bestie care a adus teroarea pe străzile oraşului. Femeile nu mai mergeau decât în grupuri de 4-5 pe stradă sau însoţite de bărbaţi”, povesteşte istoricul Dan Falcan.

Mai mult decât atât, în cazul unora dintre victime Râmaru sugea sângele care curgea din rănile provocate. Din luna aprilie 1970 şi până în luna mai 1971, Ion Ramaru a atacat 14 femei şi a omorât patru dintre ele.
Întreaga comunitate era îngheţată de frică, dar nici autorităţile nu au stat cu mâinile în sân. Pentru a-l găsi pe criminal desfăşurarea de forţe a fost uriaşă. Autoritatile au mobilizat 6.000 de oameni ce patrulau străzile Capitalei în fiecare noapte, operând 2.565 de arestări şi circa 8.000 de legitimări, în speranţa de a îl captura pe cel supranumit "vampirul din Bucureşti". Tot atunci au fost reţinuţi 2.565 de indivizi cu antecedente penale. Cu toate astea, nici unul dintre ei nu era cel căutat.

Criminalul, prins din greşeală

Râmaru a greşit o singură dată, dar a fost de ajuns pentru anchetatorii bucureşteni, a căror disperare de a-l prinde ajunsese la nivel de obsesie şi asta şi în cazul în care presiunea politică era uriaşă, având în vedere că regimul comunist nu-şi permitea o asemenea lovitură de imagine.

Potrivit istoricilor, cei care l-au anchetat au fost mereu cu un pas în urmă şi singurul indiciu care avea să-l demascheze a fost de fapt găsit de un taximetrist, care a încercat să ajute. Un petic de hârtie udat de ploaie şi pătat de sângele ultimei victime a lui Râmaru s-a dovedit a fi o adeverinţă medicală eliberată pe numele criminalului, în martie 1971, de la cabinetul unui neuro-psihiatru.

Avea crima în sânge

Detaliul care avea să surprindă o lume întreagă a fost unul contestat de unii, dar acceptat de alţii.

„În anii 1944 a mai fost un caz similar, mai multe femei violate şi omorâte, dar criminalul nu a fost niciodată prins. La un an după ce Râmaru a fost executat, tatăl lui, Florea Râmaru, a murit şi el. Adus la Institutul Medico-Legal, trupul său a fost cercetat de Constantin Ţurai, şeful Laboratorului de bio-criminalistică. Verificând cadavrul, Ţurai a avut parte de o surpriză neaşteptată: amprentele lui Florea Râmaru erau identice cu acelea identificate pe victimele ucigaşului în serie care omorâse mai multe femei, în anul 1944”, a mai spus istoricul Falcan.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările