Parcul librarului Ioanid, în paragină

Parcul Ioanid FOTO flickr.com

Nu trebuie să fii un obişnuit al locului pentru a-ţi da seama că Parcul Ioanid devine pe zi ce trece încă o victimă a degradării urbane a capitalei.

După ce au acceptat amplasarea unor chioşcuri cu îngheţată şi răcoritoare edilii par a fi trecut monumentul la categoria consumabile, căci ce altceva mai poate fi numit acest loc recomandat în toate ghidurile turistice decât unul bun de exploatat acum în folosul comersantilor nesăţioşi. Cineva i-a primit însă aici şi s-a făcut că nu vede cum fântâna arteziană e demontată pentru ca apa de la tonetă să se vândă în zilele de vară cu suprapreţ.

Cum grădina a fost transformată într-un fel de kindergarden, şi suprapopularea infantilă din zonă o face neîncăpătoare, trebuia exploatată pofta de dulciuri a copiilor care mişună acum în jurul susnumitelor tonete şi-i trag ne mânecă pe bunici să caute prin buzunare bani de îngheţată. Doar la atât s-a mărginit însă ”grija” primăriei pentru cei mici, fiindcă în rest domneşte mizeria. E praf, pajiştile sunt pârjolite, fără un fir de iarbă, lacul e acoperit de un strat oribil, de mătasea broaştei, sursă de infecţii, cascada n-are apă, foişorul e ponosit, arborii sunt necurăţaţi… În schimb sunt paznici. Se plimbă plictisiţi, doi câte doi, în costumele lor pretenţioase de bodyquarzi ( cea mai profitabilă meserie din vremurile noi !) Ce mai păzesc ei oare ? Cu siguranţă pe unii dintre noi, mai nostalgici.

Ne păzesc de amintiri din vremurile nu tocmai îndepărtate când pe aici era mult verde şi aer curat, când trecătorilor le făcea plăcere să se oprească pe o bancă, să se odihnească şi să viseze, departe de grijile casei şi zgomotul oraşului. Parcul Ioanid nu era atunci doar al oamnilor din cartier ( locatarii de azi, ne pare rău să o spunem, sunt indiferenţi la degradarea lui). Era al tutoror celor care veneau aici, anume să găsească ceva din farmecul de altădată al oraşului cu viaţa lui tihnită, cu respectul pentru cel de alături şi pentru natură, cu plăcerea reveriei şi o neasemuită credinţă în spiritul locului. Chiar dacă se pare că nu are rost, putem merge şi mai departe în istorie spre anii când un librar numit George Ioanid se gândea să-şi lege numele nu doar de cărţi ci şi de un parc, punându-şi istoriceşte amprenta pe un loc ce avea să devină un cartier rezidenţial celebru din belle epoque.

E mai bine de un secol de atunci, dar niciodată anii nu ni s-au părut mai duşmani ca acum când trebuie să observăm cum valoarile sunt spulberate în neant. Fiindcă e aproape sigur că elevii de la Scoala centrală din vecinătate nu  învaţă la ore despre arhitectul Ion Micu, cel care a proiectat clădirea monumentală a liceului lor şi cu atât mai puţin despre ceilalţi arhitecţi faimoşi  ca Ion Berindey, Paul Smărăndescu, Grigore Cerchez, Horia Creangă, care-au construit ansamblul-unicat din această zonă zis protejată. Nu suntem siguri că ştiu nici cine a fost Lowendal, baronul de Cernăuţi care ne-a lăsat amintirea unei strălucite cariere de pictor şi scenograf  şi o splendidă reşedinţă ce străjuieşte una din intrările în parc, şi poate nici chiar cine a fost  Ion Voicu, deşi marele violonist are un bust în parcul ce-i poartă acum numele, lângă fosta locuinţă a artistului.

Dacă i-ar păsa cuiva s-ar simţi mişcat în faţa acestei nepăsătoare degringolade care pe zi ce trece devine tot mai ameninţătoare. Dar poate nu e totul pierdut. S-ar putea iniţia voluntariate, dacă edilii locali se fac că plouă făcîndu-ne să credem că nu sunt chiar străini de situaţie, iar cei obişnuiţi să ridice din umeri şi să spună că nu-i mai miră nimic, e cazul să înţeleagă că e bine să se mai şi mire din când în când şi chiar cu  voce tare. Poate aude cineva .