Palatul Cotroceni: cum a ajuns o mănăstire de la periferia oraşului reşedinţă prezidenţială

Palatul Cotroceni: cum a ajuns o mănăstire de la
periferia oraşului reşedinţă prezidenţială

Palatul cotroceni; Fotografii: Mediafax

O vizită la Palatul Cotroceni înseamnă o călătorie prin cotloanele istoriei României, din Evul Mediu până în prezent.

Ştiri pe aceeaşi temă

Palatul Cotroceni – cetăţenii prinşi în meandrele grijilor cotidiene se grăbesc să califice expresia drept un substituent pentru „administraţia prezidenţială“. Nu greşesc, aşa este vehiculată cel mai adesea. Dacă trag o gură de aer în piept, îşi amintesc totuşi că domeniul Cotroceniul este o veritabilă carte de identitate a României, în care este scrisă istoria a mai bine de trei secole. În acest an se împlinesc 340 de ani de la ridicarea bisericii Mănăstirii Cotroceni, în jurul căreia s-a dezvoltat ulterior curtea domnească.

Pentru vizitare, e nevoie de programare

Zilele acestea, este uşor ca privirea să pice pe acest afiş: „«Ansamblul Cotroceni. Istorie şi arhitectură (1679-1989)», expoziţie fotodocumentară, deschisă între 13 septembrie şi 17 noiembrie 2019, ce cuprinde mărturii inedite ale funcţionalităţilor Cotroceniului de-a lungul timpului: mănăstire domnească, reşedinţă princiară, palat regal, palat al pionierilor, muzeu, sediu al Administraţiei Prezidenţiale“. Evenimentul este găzduit de Muzeul Naţional Cotroceni (MNC), care are un regim de vizită aparte: este nevoie de programare prealabilă, de prezentarea cărţii de identitate la intrare şi de o taxă de aproximativ 30 de lei. De ce toate aceste măsuri suplimentare? Pentru că Muzeul Naţional Cotroceni este partea accesibilă publicului din Palatul Cotroceni, cealaltă fiind rezervată exclusiv administraţiei prezidenţiale.

Deschiderea Palatului pentru public s-a făcut în 1991, la un an de când a devenit sediului preşedinţiei române. Deşi cuplul dictatorial Elena şi Nicolae Ceauşescu nu a intrat la Cotroceni decât în vizită, a avut un impact asupra locului. În urma cutremurului din 1977, Palatul Cotroceni a fost grav avariat. A trebuit să fie închis şi să se înceapă lucrările de restaurare. Palatul Pionierilor – care funcţionase acolo încă din 1949 – a fost mutat. Un deceniu au durat reparaţiile, conduse de arhitectul Nicolae Vlădescu. Acesta a construit şi o aripă nouă, la cererea soţilor Ceauşescu. După Revoluţia din Decembrie 1989, acest corp a devenit sediul Administraţiei Prezidenţiale, iar vechile clădiri – muzeu.

O periferie princiară

În urmă cu trei secole şi jumătate, dealul Cotrocenilor se afla în afara oraşului. Aici a hotărât domnitorul Şerban Cantacuzino să ridice o mănăstire, pe locul în care îşi găsise refugiu în vremea în care era prigonit de stăpânire. De altfel, Nicolae Iorga explică faptul că denumirea de Cotroceni vine „de la a se cotrăci, în Banat, a cotârşi, adică a acoperi, a ascunde“. Aşadar, la un an de la urcarea pe tron, în 1679, Şerban Cantacuzino a pus piatra de temelie a mănăstirii cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului“ şi „Sfinţii Serghie şi Vah“, în spatele căreia au fost construite şi casele domneşti. Biserica mănăstirii era o frumoasă construcţie în stil brâncovenesc, descrisă astfel de istoric: „Una dintre cele mai frumoase biserici din aceste părţi, cu acei stâlpi de pridvor pe cari-i văzuse la Biserica Episcopală din Argeş, reparată de dânsul şi cu ajutorul sculptorului moldoveanu Cornescu“.

Cotroceniul a devenit rapid un pol de putere politică şi culturală. Domnitorul şi familia lui locuiau adesea aici, iar la moartea lui, în 1688, Şerban Cantacuzino a fost înmormântat în biserica mănăstirii, după dorinţa sa. În acelaşi timp, la mănăstire a fost instalată o tipografie, din care au ieşit lucrări de mare importanţă, precum „Evanghelia“ din 1682, „Apostolul“ din 1683 şi „Biblia de la Bucureşti“ din 1688 – prima traducere completă a Bibliei în limba română.

În secolele următoare, ansamblul suferă atât avarii – de pildă, în timpul cutremurului din 1802, biserica a trebuit refăcută –, cât şi renovări substanţiale – prima, sub domnia lui Barbu Ştirbey, care l-a făcut locuinţa sa de vară. După dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, care l-a primit ca reşedinţă la Bucureşti, Cotroceniul a căpătat aspectul demn de un sediu oficial al unui şef de stat european. Sub influenţa domnitorului Cuza, mănăstirea cedează teren în faţa funcţionalităţilor administrativ-politice.

Cotroceni devine palat

Carol I a adoptat şi el Cotroceniul ca reşedinţă oficială, mai ales în timpul verilor toride din Bucureşti. Istoria regalităţii avea să fie strâns legată de Cotroceni. Aici s-au petrecut evenimente importante atât pentru regi, în particular, cât şi pentru ţară, în general. Iată: în 1874, în grădina palatului avea să fie îngropată Maria, fetiţa de doar 4 ani a cuplului princiar Carol-Elisabeta. Trei ani mai târziu, în vara lui 1877, aici a negociat Carol I cu ţarul Alexandru al II-lea şi cu Marele Duce Nicolae participarea la ceea ce avea să fie Războiul de Independenţă. Ceremonia de încoronare a lui Carol I, rege al României independente, a început la Cotroceni şi s-a încheiat, printr-o petrecere, tot aici.

Adevărata preschimbare a caselor domneşti avea să se întâmple abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, când regele Carol I a hotărât să ofere Cotroceniul prinţului Ferdinand şi soţiei sale, Principesa Maria. La scurt timp după căsătoria celor doi, în mai 1893, guvernul român a deschis un credit de 1.700.000 de lei, pentru demolarea vechilor clădiri şi ridicarea unui palat, ca reşedinţă oficială a moştenitorilor Coroanei. Arhitectul francez Paul Gottereau a fost angajat pentru realizarea planurilor palatului: o construcţie în stil clasic, pe trei niveluri, în formă de L. Interioarele erau amenajate după moda franceză, în stil Ludovic al XIV-lea, Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea.

Principii moştenitori s-au mutat aici în 1896, când a avut loc şi organizarea parcului înconjurător. A fost adusă piatră de Sinaia pentru trotuare, a fost pavată curtea bisericii şi s-a ridicat Florăria. Aceasta din urmă consta în câteva sere, în care erau cultivate diverse soiuri de flori, unele destinate comerţului – fie răsad, fie buchete – chestiune care a contribuit şi la finanţele Palatului.

Aspectul acesta al esteticului domestic a captivat-o în special pe principesa – şi viitoarea regină – Maria. În deceniile următoare, cu o pauză forţată de războiul mondial, ea a transformat complet imaginea Palatului Cotroceni.

Foto: Palatul Cotroceni, în perioada 1901-1904

„Cândva a fost doar primăvară“

A început prin schimbarea exteriorului palatului. În anii 1913-1915, regina Maria i-a cerut arhitectului Grigore Cerchez să-i confere un caracter românesc. A purces apoi la redecorarea interioarelor. Simţul artistic al Reginei Maria i-a încântat pe cei mai mulţi dintre vizitatori. Să luăm exemplul Salonului de aur, cu influenţe bizantine. Decorat în stilul Secession din anul 1900, are pereţii împodobiţi cu ghirlande, cu piese de mobilier din lemn sculptat şi aurit, tapisate cu mătase naturală. „Este ceva între un templu indian şi un decor de basm“, o elogia regina Elisabeta a României. „Aminteşte în acelaşi timp de o biserică şi de o baie turcească“, completa critic tabloul şi prinţesa Ana-Maria Callimachi.

Prin acelaşi proces a trecut şi dormitorul reginei, transformat din stilul Ludovic al XV-lea în Dormitorul Argintiu. Avea tavanul sculptat sub formă de ramuri, patul era o sofa joasă, cu tăblia în formă de cruce grecească, plasat sub un baldachin acoperit cu o ţesătură din fire de argint, purpură şi aur. Mobila masivă era decorată cu frunze de argint de care erau agăţate lămpi tot de argint. În mijlocul unui perete era un tablou cu anemone albe, realizat de sora Reginei Maria, sub care scria „Cândva a fost doar primăvară în inima mea“. În 1929, regina Maria a renunţat la această amenajare interioară în favoarea stilului Tudor, mai mult rustic decât feeric, care poate fi admirat astăzi la Muzeul Cotroceni.

Sufrageria germană şi salonul norvegian

Un tur al muzeului poartă vizitatorii prin toate aceste saloane, dormitoare şi biblioteci în care au trăit regii României: de la sufrageria germană a lui Carol I, la salonul de vânătoare şi biblioteca regelui Ferdinand I, la salonul norvegian, inventat tot de regina Maria, în 1910, cu ajutorul arhitecţilor Karel Limann şi Ion Ernest.

O altă pasiune a reginei a fost grădinăritul – curtea palatului era plină de plantele ei preferate, cum ar fi crinii Palatinului din Roma în Cotroceni. Aproape că făcea concurenţă grădinii botanice, care se învecinează cu palatul din 1884. De altfel, după o vizită la Palatul Cotroceni, vă puteţi relaxa în grădina botanică, care spune o altfel de istorie, dar care-şi are începuturile pe aceeaşi moşie a Cotrocenilor ridicată de Şerban Cantacuzino. 

La Cotroceni am căzut sub farmecul arhitecturii româneşti şi mi-a părut totdeauna rău de Cotroceni că n-a fost zidit în stilul unei vechi mănăstiri; numai că în zilele când a fost el reclădit iubirea faţă de arta naţională era la nivel scăzut. Când ziua adausurilor şi îndreptărilor sosi, începui, cu învoiala Regelui Ferdinand, să schimb Cotrocenii potrivit cu ceea ce, în curgerea anilor, învăţasem despre arhitectura şi ornamentica românească. Tot ce e stil românesc la Cotroceni e lucrul meu.

Regina Maria
februarie 1930, în memorii

 

Tezaurul liturgic, în spaţiile medievale ale muzeului

În 1948, după instaurarea regimului comunist în România, biserica din Cotroceni a fost închisă. În urma cutremurului din 1977, a fost grav avariată, la fel ca restul ansamblului. În 1984, în timpul lucrărilor de renovare a Cotroceniului, autorităţile comuniste au hotărât să o demoleze – nu se potrivea cu arhitectura înconjurătoare, au zis. Lucrările de refacere a bisericii au început abia în vara lui 2003, la insistenţele familiei Cantacuzino. În 2009, biserica a fost sfinţită şi a intrat, în acelaşi timp, în traseul muzeal. În spaţiile medievale ale muzeului – constând în pivniţa mare a caselor domneşti ale mănăstirii de secol XVII – a fost adus, cu această ocazie, şi tezaurul liturgic (icoane, broderii, argintărie şi mobilier de cult) păstrat până atunci la Muzeul Naţional de Artă al României.

 

„Sunetele acelea din Cotroceni! Pe toate le ştiu“

Spre sfârşitul Primului Război Mondial, Regina Maria scria în memorii despre casa regală din Bucureşti, Palatul Cotroceni părăsit în pripă pentru a se retrage la Iaşi, sub ameninţarea trupelor germane. Amintirea lui Mircea, fiul cel mai mic, care a murit în noiembrie 1916 şi a fost îngropat la Cotroceni, i-au purtat gândurile spre Bucureşti, pe care avea să-l revadă după doi ani de refugiu. Iată cum descria regina Palatul Cotroceni în volumul „Ţara mea“, publicat în 1919:

„Dragă casă a Cotrocenilor goală eşti acum.

De mă întorc la voi, Cotrocenilor, cum o să vă găsesc? Cu bucurie mă veţi primi voi ori tremurând încă de tot ce aţi văzut? Că tare mi-aţi fost dragi voi, Cotrocenilor!

Iarna, vedeam din pat cum răsare soarele asupra oraşului. Deprinsă, cum eram, să mă scol din vreme, această sărbătoare a culorii a mea era în fiecare dimineaţă. Împotriva înfocatei ei străluciri copacii goi îşi răşchirau ramurile, negre şi de tot stolul ciorilor. La anume clipe se ridicau toate în văzduh dintr-o dată, trăgând mişcătoare linii de negru pe bolta portocalie.

Primăvara, mă trezeau păsările cu chiscuitul lor ori trâmbiţele cazărmilor chemându-mă la primblarea mea călare din fiecare zi. O, cum le cunoşteam de bine pe aceste trâmbiţi toate, de puteam spune după sunetul lor deosebit care era regimentul ce pornea în marş. Sunetele acelea din Cotroceni! Pe toate le ştiu, şi, de aud acum de-odată ceva care samănă cu ele, îmi bate inima şi lacrimi îmi răsar pe gene.

Primăvara şi în vara timpurie nopţile răsunau de chemarea trâmbiţelor; le umplea şi depărtatul lătrat al câinilor; iar de Paşti auziam glasuri de fete cântând în cor «Hristos a înviat din morţi». Şi apoi de jos din oraş sunete vesele de valsuri veneau plutind până la paşnica noastră grădină ca să amestece frivole note cu cântecul privighetorilor ce se îngânau până adânc în noapte. Plin era văzduhul de mireasma florilor.

Cotrocenii erau odată o mănăstire ascunsă-n păduri, care o despărţeau cu totul de oraş. Bătrâna-i biserică tot stă dreaptă la mijlocul curţii, încunjurată de castani; care, când sunt în floare, par împodobiţi cu mii de făclii înfipte-n ramurile lor. Iar, toamna, frunzele li se prefac în scump aur, pe când iarna arborii se sprijină goi şi înfioraţi de zidurile lăcaşului.

Nicio restauraţie greşită n-a profanat stilul bisericii. Stă încă neatinsă, păstrându-şi farmecul de odinioară, dar, din nenorocire, când s-a rezidit casa din juru-i, nimeni n-a avut gândul de a o face la loc după frumoasele modele ale bătrânelor mănăstiri din alte părţi ale ţării.

Simţeau nevoie să ne clădească un «palat», nebănuind măcar că Domniţa venită din locuri aşa de depărtate va fi cândva cea mai înfocată admiratoare a unui stil pe care mulţi l-au uitat, de pe urma importaţiilor mai nouă din străinătate. Astfel arhitectura casei n-are frumuseţe, afară de o mică parte pe care, târziu, am adăugit-o noi“.

 

Programul de promovare a patrimoniului turistic„Destination: Bucharest“ este desfăşurat de Primăria Municipiului Bucureşti prin Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: