Opera Naţională Bucureşti la 90 de ani. "Fenomenul Pompeiu Hărăşteanu", de la Luduş la Teatrul Balşoi

De două ori director al Operei, solistul Pompeiu Hărăşteanu are zeci de premii şi turnee internaţionale şi mai multe povestiri decât într-o bibliotecă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Înainte de a-ţi povesti viaţa sa, petrecută mai mult pe scenă, Pompeiu Hărăşteanu ar pune o întrebare: “Cine a fost «Olandezul zburător»?”, iar dacă răspunsul ar întârzia să apară, cu siguranţă discuţia s-ar desfăşura altfel. “Pentru că fără un fir de cultură, nu faci nimic. Şi nivelul a scăzut”, explică basul de la Opera Naţională din Bucureşti. Nu se lasă însă cuprins nici de nostalgie, nici de vreun regret, nu atâta vreme cât poate urca pe scenă. “Nu m-am ferit niciodată de muncă, când nu am ce să muncesc am impresia că nu mai am niciun rost pe pământ, ce să fac, să mă uit la televizor? Pierd vremea”, spune solistul.

Daţi click pe poze pentru fotogalerie!

După ce a luat zeci de premii, a urcat pe numeroase scene ale lumii, inclusiv pe cea de la Teatrul Balşoi şi a fost de două ori directorul Operei Naţionale, a obţinut premii la concursuri prestigioase, Pompeiu Hărăşteanu îi învaţă pe studenţii săi tot ce ştie. Plin de viaţă, artistul nu-şi închipuie că la cei 75 de ani ar putea să facă altceva decât să alerge de la Conservator la Operă, apoi la Opera Comică pentru Copii şi tot aşa. Când povesteşte, nu se poate abţine să nu mai coloreze discursul cu câte un ritm bătut în biroul din sala de repetiţii.

Darurile ruseşti


Totul a început pentru el de la o armonică rusească pe care a găsit după război, când s-a întors acasă. “Armonica rusească a rămas din timpul războiului şi ăla a fost primul cadou pe care l-am primit de la Rusia. Apoi, am fost şi la Balşoi de trei roi, am fost cu Opera de Stat, am făcut Evgheni Oneghin şi apoi am făcut Oedip”, povesteşte artistul. Din banii pe care i-a câştigat la primul concurs a cumpărat un magnetofon cu care l-a înregistrat pe tatăl său cântând: “Patru melodii am cu el, cânta frumos”. Pe lângă micile întâmplări care l-au îndreptat către muzică, altceva i-a atins existenţa iremediabil – muzica lui Wagner. O poartă în gând peste tot ca pe o moştenire scumpă pe care a primit-o de la profesorul său Petre Ştefănescu Goangă.

Nu a înţeles de la început pe creatorul “Olandezului zburător”, dar apoi şi-a dat seama că a dat peste o comoară. “Poate şi de asta m-am făcut artist. Învăţam «Walkiria» şi stăteam cu căştile şi ascultam, stăteam pe scaun şi trecea soţia prin cameră şi la un moment dat m-a întrebat de ce plâng. Nici nu puteam vorbi de emoţie. Aşa muzică dumnezeiască ca finalul din Walkiria nu mai există nimic. Şi de ce plângi, m-a întrebat: de frumuseţea pe care o aud în urechi”, e cuprins de emoţie artistul.
Copii, cei mai mari admiratori

Acum, e bucuros să se întâlnească cu cei mai mare critici din câţi există pe lumea asta, copiii. Are deja 18 spectacole “Bărbierul din Sevilla” jucate pentru Opera Comică din Giuleşti unde se adună săli pline ochi. “Copiii sunt copii, dar le place, e ceva extraordinar. Eu fac nişte coscării, vin cu o lanternă şi îl caut printre ei pe Bartollo, ei nu se mai uită pe scenă, se uită la mine cum îl caut pe Bartollo. Şi răspund: l-am văzut, e acolo”, povesteşte cu entuziasm.

A fost pe toate scenele lumii şi toţi artiştii pomenesc perioada în care a fost director al Operei şi a organizat turnee în toată lumea. “Mi-a şi atras atenţia ministrul de atunci că mă dă afară şi îmi taie din buget că ei plătesc opera română şi opera română e mereu plecată”, spune cu umor solistul.

Înainte de a fi angajat al operei române, a fost invitat permanent al Operei din Bonn, Germania, unde a avut în sală toată pleiada de politicieni şi ambasadori. A cules unul câte unul premiile internaţionale, dar cea mai mare realizare a sa a fost când a ajutat la realizarea Tetralogiei lui Wagner. Gurile rele spun că lumea se ferea să-l pună în scenă pe Wagner pentru că se ştia că a fost preferatul lui Hitler şi devenise astfel o chestiune delicată. El a îndrăznit însă.

Acum nu face decât să savureze revenirea care se simte ca o primăvară peste suflarea artistică. “A fost o cădere mai mare, acuma este în revenire. La un moment dat ajunsesem cu şase ani în urmă că nu mai aveam public, măcar acuma rar găseşti bilet în ziua spectacolului. Din mai multe motive opera şi teatrul a căzut. Că apăruse muzica americană pe toate posturile şi în special tineretul să danseze astea, să se dea peste cap şi făceau ce vedeau la televizor şi erau atraşi”, spune Pompeiu Hărăşteanu.

Mama şi arta

Ca să demonstreze că timpul a trecut pentru el doar ca să-l facă mai tânăr, e suficient ca Pompeiu Hărăşteanu să-ţi spună care-i personajul care i-a plăcut cel mai mult: “moşul care vrea să se căsătorească cu fătuţa aia tânără, Don Pasquale”.

Dacă ar fi să aleagă din toate scenele lumii, cea pe care o iubeşte cel mai mult este din Luduş, orăşelul său natal. “Am fost la Luduş, am făcut un spectacol extraordinar când am împlinit 75 de ani. Am lucrat vreo două luni la spectacol. Au fost aşa de încântaţi… Le-am dus şi balerine şi când a fost momentul din Lacul Lebedelor, toată sala a rămas… Ei n-au văzut niciodată balerine şi au zis apoi «cum de umblă în degetele de la picioare, că şi eu am încercat acasă, dar nu am putut deloc»”, spune cu veselie artistul. Recunoaşte că s-a simţit extraordinar când pe prima pagină din ziarul loc scria "Fenomenul Hărăşteanu".

Poveşti are cât să încapă într-o sută de volume, dar dacă ar fi vreodată pus să-şi scrie memoriile, nu şi-ar dori să scrie decât o frază: “Cel mai mult pe lume mi-am iubit mama. Pe locul doi arta”. 

CITEŞTE ŞI:   Opera Naţională Bucureşti la 90 de ani. Baritonul român elogiat în “New York Times” şi "Le monde"

Opera Naţională Bucureşti, de ziua ei. Înconjurul lumii în 90 de ani

citeste totul despre: