O dimineaţă sângeroasă în tramvaiul tăcerii
0O doamnă cu mai multe plase urcă în tramvai la Obor. Priveşte în jurul ei făcându-şi un calcul: oare cine ar putea să-i ofere un loc? Aşa cum se întâmplă în mod normal, răspunsul ar fi: nimeni. Femeia preferă să-şi rezolve singură problema, pune mâna pe cea mai apropiată fată care stă pe scaun şi o ridică frumuşel de mână, sugerându-i să facă paşi.
Fata nu ştie ce să creadă. Îşi ia boarfele şi se mută câţiva metri mai încolo. Femeia cu plasele se aşază satisfăcută de faptul că dacă nu îţi face nimeni dreptate atunci îţi faci singur.
În tramvai e linişte ca într-o materinate în care au adormit toţi bebeluşii. E prea devreme şi se doarme în creier, parcă toată lumea şi-a dat telefoanele pe silenţios şi nimeni nu îndrăzneşte să spună nici pâs. La o frână două femei zboară graţios dintr-o parte în alta a vagonului, apoi se turtesc peste ceilalţi călători. Nici ele nu scot un sunet, nu se plâng, nu-l înjură pe vatmanul nepăsător, care şi-a tras perdeluţa şi nici măcar nu ştim dacă există.
Un domn are pe umăr un rucsac pe care scrie Institutul Cultural Suedez. Alt domn duce în mână o plasă din care ies două pâini şi coada unui ciocan. Un domn s-a spălat, s-a bărbierit şi s-a dat cu apă de colonie, altul şi-a tras hainele pline de var de zilele trecute. Dar toţi suntem adânciţi într-o linişte suspectă şi bolnavă, nimeni nu bârfeşte pe nimeni, nimeni nu ştie mai bine cum stau lucrurile, singurul nostru sentiment comun este că existăm împreună în acest tramvai care este al nostru, care este mama noastră purtătoare, care ne va abandona cândva, dar nu curând, momentul acela este atât de departe!
Pe strada Maica Domnului sunt locuri de care trebuie să te fereşti, aşa se zice în popor, şi fix de acolo se urcă trei controlori albaştri, cu burtică. Acum, dacă ar fi să le facem dreptate, trebuie să spunem că o burtică adevărată au doar doi, pentru că unul abia acum a început să şi-o cultive. Controlorii poartă vestele lor speciale de îngeri ai transportului în comun, sunt lucitori şi adevăraţi, dar la rândul lor atât de tăcuţi, pentru că ăsta e tramvaiul tăcerii. Controlorii zboară printre oameni. Nu ca într-un moment de balet, în care doi îl ţin pe al treilea şi îl aruncă în aer, ci ca şi cum ar avea nişte mici aripioare ataşate de veste şi ar bâzâi din călător în călător, ca o albină din floare-n floare, la douăzeci de centimetri deasupra pământului.
Controlorii veghează la buna funcţionare a lumii şi la aplicarea legii. Ei nu observă jegul, nu observă munţii de gunoaie şi nu-i observă nici pe cei mai ciudaţi călători, care circulă mereu fără bilet, dar care la fel de mereu devin invizibili. În schimb controlorii verifică fiecare mămică, fiecare copil şi fiecare corporatistă cititorare de cărţi împrumutate printr-un sistem de „book sharing“. Toată lumea are bilet, echilibrul universului a fost restabilit în tăcere, acum putem să ne continuăm călătoria în tramvaiul-mamă, în timp ce controlorii coboară desigur la staţia următoare, pentru că trei minute este deja prea mult de rezistat în acest loc.
Ne continuăm călătoria bănuind că totuşi mijlocul ăsta de transport s-ar putea să nu aibă şofer. Este atât de linişte că nu se aud nici hurducăielile, nici claxoanele, nu se aude nici măcar un strănut fără palma pusă la gură. După perdeaua vatmanului nu se zăreşte nici măcar o umbră şi atunci întrebarea care se pune este cine şi unde ne duce în dimineaţa asta. Nu cumva conducem singuri tramvaiul cu puterea minţii noastre comune de călători ai aceleiaşi burţi? Mă rog, oare suntem vii, suntem noi sau am dat-o-n metempsihoză? Mai bine zis, nu cumva noi suntem tramvaiul, etc.?
Se dovedeşte însă că nu am murit şi nu ne-am reîncărcat încă într-un tramvai, iar dovada cea mai clară apare la colţ în Tei, acolo unde urcă doi domni cu tot cu căruţele lor de supermarket, care au o singură misiune: să găsească ultimul lucru de fier al acestei lumi care nu a fost încă dezmembrat. Au cu ei câte o rangă şi femeia care a urcat cu plasele la Obor îi roagă să o ajute să coboare. Cei doi bărbaţi dau din umeri, iar femeia le împinge cărucioarele şi îşi face loc singură printre ei nervoasă.
Răngile sunt neputincioase în faţa furiei feminine. Iar noi, ceilalţi călători, zombies, canibali şi corporatişti, ne amintim că avem colţi şi că ne este foame şi apoi ne mâncăm între noi, până nu mai rămâne decât tramvaiul însângerat şi singur, abandonat la capăt de linie, în Pipera.
Se încarcă comentariile...
