Numele secrete

O bună prietenă mi-a povestit acum mulţi ani cum i-a schimbat în secret numele fiului ei ca să-i salveze viaţa. Băiatul se născuse într-o zi în care se sărbătorea un sfânt, dar femeia a refuzat să-i pună copilului respectivul nume, oricât au insistat rudele.

Pe scurt, înlănţuirea evenimentelor face ca, după un timp, băiatul să se îmbolnăvească. Atunci prietena mea, după o serie de vise mai mult sau mai puţin premonitorii, a decis să schimbe în secret numele copilului. A hotărât ca, de câte ori se aflau doar ei doi, să-i spună pe numele pe care a refuzat să i-l pună la botez. Acum, micuţul este un om în toată firea. Un om cu un nume secret.

Când am auzit povestea habar nu aveam că gestul prietenei mele, de a schimba numele copilului, este de fapt un obicei întâlnit în anumite zone din ţară. La ani buni distanţă, o altă prietenă mi-a dezvăluit că, tot în copilărie, s-a îmbolnăvit atât de rău că nu i-a trecut decât după ce părinţii i-au schimbat numele „ca să nu o găsească boala“. Dacă a funcţionat de la schimbarea numelui sau de la binecuvântata penicilină nu se va şti vreodată.

Scotocind prin memorie, am dat şi de o a treia cunoştinţă care mi-a povestit cândva că tot în urma unei boli grave din copilărie a fost vândută (desigur, doar ritualic) unei bătrâne, aceasta schimbându-i numele pe loc pentru a o face bine.

Toate aceste nume secrete au rămas, mi-au zis cei care le poartă. Au rămas ca un soi de incantaţie nu neapărat funcţională, ci mai degrabă ca un semn că cei care te iubesc ar face orice ca să te ştie bine. Orice. Vreau să zic: orice. Inclusiv ar prefera să fii altcineva, numai să fii bine.

Mama mea, de exemplu, nu se potriveşte neapărat în poveste. Când eram mică şi bolnavă, m-a făcut bine absolut de fiecare dată cu injecţii dureroase şi pastile ca fierea. Dar chiar şi aşa, până şi eu am un nume secret, unul pe care maică-mea l-a inventat fără să vrea, unul pe care nu îl foloseşte mereu, ci doar când suntem doar noi două şi doar când, cu puterea ei supranaturală, simte că e cazul. Nu e nevoie să-i spun că mi-ar face bine puţin ajutor cosmic. Doar mă sună şi-mi spune în felul ăla (pun pariu că nici nu ştie la ce mă refer acum), mă sună deci şi începe conversaţia aşa, folosind numele meu secret, şi atunci brusc potenţiometrul răului, al durerii, al bolii, al chinului indică o substanţială scădere.

Habar n-am cum reuşeşte chestia asta. Habar n-am cum toate mamele pot face asta, care-i forţa incantaţiei, care-i şmecheria, nici măcar nu ştiu dacă importante sunt chiar numele secrete. Poate pur şi simplu există o alchimie nenumită care, la semnalul potrivit, transformă moartea în viaţă, tăcerea în zgomot şi răul în bine. Spuneţi-i cum vreţi. Providenţă. Coincidenţă. Magie. Penicilină. Spuneţi-i oricum. Pur şi simplu este.