Fruntaşii industriei bucureştene: povestea încălţărilor Mociorniţa şi a uzinei Malaxa, cea mai performantă fabrică din Europa

Fruntaşii industriei bucureştene: povestea încălţărilor Mociorniţa şi a uzinei Malaxa, cea mai 
performantă fabrică din Europa

Dumitru Mociorniţă şi Nicolae Malaxa, doi dintre cei mai mari industriaşi români

Bucureştiul a fost în istorie locul unde mari personalităţi s-au afirmat. Doi dintre bărbaţii care au dus economia ţării înainte şi care vor rămâne mereu în memoria colectivă sunt faimosul Dumitru Mociorniţă, cel care a rămas în istorie pentru fabrica sa de încălţăminte şi pielărie, şi industriaşul Nicolae Malaxa, care a creat cea mai performantă fabrică de material rulant din Europa.

Ştiri pe aceeaşi temă

O epocă prin care se promova profesionalismul, în care seriozitatea era răsplătită şi în care oamenii întreprinzători erau încurajaţi de sistem, de însuşi economia naţională, aşa arăta România începutului secolului XIX. Industriaşi români au prins un aplomb formidabil cu precădere în perioada interbelică atunci când statul român încuraja iniţiativele naţionale şi companiile româneşti.

Tot atunci se afirmă şi marii industriaşi care aveau să rămână în istoria României. Unul dintre ei, care a avut din păcate aceeaşi soartă tristă ca majoritatea întreprinzătorilor interbelici, este Dumitru Mociorniţa. Născut într-o familie săracă de ţărani din Prahova, Mociorniţa a studiat la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti şi la Liceul Economic Kretzulescu din Bucureşti. A fost remarcat de Ion I. C. Brătianu la examenul de bacalaureat, iar acesta i-a oferit o bursă la Şcoala Superioară de Comerţ din Bucureşti, iar mai apoi la Şcoala Superioară de Industrie din Paris.

După ce a lucrat o perioadă în Hamburg, a refuzat să se mute în Statele Unite şi s-a întors în România, unde a început să lucreze pentru industriaşul Grigore Alexandrescu. Înrudit cu acesta după ce s-a căsătorit cu fiica lui, Mociorniţa pune aici bazele unei cariere în industrie, pe cât de succes, pe atât de scurte.

Potrivit site-ului dedicat industriaşului, în urma activităţii sale, se va bucura de şi mai multă încredere şi va prelua şi o parte din îndatoririle sociale ale lui Grigore Alexandrescu (acesta a fost membru fondator UGIR). Cu recomandarea socrului său întră în legatură directă cu industriaşi, furnizori, comercianţi. Se va impune prin seriozitate, punctualitate şi competenţa profesională, fiind văzut chiar ca exemplu de Alexandrescu pentru băieţii care tocmai i se năşteau.

Fabricile Mociornita din str. Apele Minerale FOTO mociornita.ro

Mociorniţa cumpără în anul 1925 terenul din Strada Apele Minerale 25 (fosta moară Cioflan) şi terenul din Strada Apele Minerale 31 care vor ramane ipotecate la Banca Generala a Ţării Româneşti până în anul 1930. În acelaşi timp închiriază de la vecini restul de teren necesar (Apele Minerale nr. 67-75 şi nr. 76-93) cu drept de preemţiune la vânzare. În 1923, a înfiinţat fabrica de încălţăminte Mociorniţă pe baza unui împrumut de 30 milioane lei şi cu utilaje aduse în leasing din Germania şi din Marea Britanie. Fabrica avea să devină în scurt timp cel mai important producător de încălţăminte din România interbelică pe uşile căreia ieşeau faimoasele confecţii.

Mociorniţa de dovedeşte a fi un bărbat atât de priceput încât dezvoltarea afacerii se făcea în mod continuu. Potrivit sursei citate, construcţia la proiectul final a continuat, deşi în fabrică se lucra intensiv. Pe planuri apăreau observaţiile şi adnotările lui Dumitru Mociorniţa. În secţii se încercau tehnologii noi şi se calificau muncitori. Ultimele terenuri ale fabricii au fost cumpărate în anul 1938.

„Să aveţi în viaţă ca ideal să ajungeţi la căpătâiul drumului ce v-aţi făurit în mintea voastră“, Dumitru Mociorniţa

Mociorniţă şi cucerirea pieţii est-europene

Industriaşul încearcă să ţină întreaga familie implicată în afacere, înteprinderea fiind structurată ca societate pe acţiuni, majoritatea acestora aparţinând membrilor familiei. Mai mult, potrivit informaţiilor oferite de sursa citată, un vis nemărturisit al industriaşului a fost crearea unui concern, care să cucerească piaţa est-europeană, împreună cu Grigore Alexandrescu şi cu fratele său, industriaşul Gheorghe Mociorniţa.

Ţara se pregătea de război, armata avea nevoie de echipament, dar Dumitru Mociorniţa se îmbolnăvise ca urmare a solicitărilor la care se supusese. Devenind majori, băieţii se apropiau tot mai mult de preluarea afacerii. În 1942, industriaşul român înregistrează societatea pe acţiuni "Pielăria şi Confecţiunea Românească D. Mociorniţa" numindu-l director general al întreprinderii pe fiul cel mare, Dumitru Ioan Petre care îl secondase în toţi anii. Acordă acţiuni şi funcţii şi celorlalţi fii.

„Îşi realizase scopul pe care şi-l propusese în viaţă, să realizeze o industrie pe care s-o lase moştenire urmaşilor. Se va retrage în patul de suferinţă, de unde va asista la dezastrul care urmează“, este descris sfârşitul carierei marelui român pe site-ul citat. Din păcate, istoria avea să frângă visul unei industrii cu care România să fie printre primele din Europa. Ruşii intră în ţară şi împreună cu românii trădători încep jaful. Lui Mociorniţa i se confiscă locuinţele, maşinile, producţia fabricii. În iunie 1948, toate utilajele fabricii trec în mâinile poporului şi fiii spi ăncep sp fie "reeducaţi" în puşcării.

Deşi dorea ca fabrica Mociorniţa să devină o tradiţie a familiei sale continuată din generaţie în generaţie, Dumitru Mociorniţa a murit pe 17 septembrie 1953 lăsând fiilor, nepoţilor şi soţiilor acestora care i-au purtat numele în România, pentru 37 de ani, calificativul de "urmaşi de exploatator".

Nicolae Malaxa, fondatorul industriei naţionale moderne 

Un alt mare industriaş român, considerat cel care a pus temeliile industriei româneşti moderne şi care a reuşit ca în numai 20 de ani să treacă de la un atelier la un gigant industrial, devenind un pilon important pentru economia romaneasca este Nicolae Malaxa.

Născut pe 23 decembrie 1884 în oraşul Huşi într-o familie de aromâni greci stabiliţi în localitate la începutul secolului al XIX-lea (în jurul anului 1818), a urmat şcoala primară şi liceul la Iaşi. Beneficiind de sprijinul familiei, a efectuat studii superioare de inginerie la Universitatea Politehnică din Karlsruhe, Germania (astăzi Karlsruher Institut für Technologie). La vârsta de 37 de ani, Malaxa era un inginer cu experienţă, cu imaginaţie şi un abil om de afaceri. Tot atunci a pornit bazele unei afaceri care avea să rămână în istoria ţării.

"A fost omul şi inginerul care a avut cutezanţa, priceperea şi simţirea patriotică să demonstreze lumii vocaţia industrială a românilor pe care străinii îi considerau sau îi vedeau a fi numai plugari şi păstori", îl descria un fost colaborator, potrivit curierulnational.ro.

Temelia viitoarei fabrici de locomotive Malaxa

Marele industriaş înfiinţează, în august 1921, la periferia Bucureştiului, un atelier de fabricare de material rulant. În acel atelier se reparau locomotive şi vagoane de cale ferată. Cu toate acestea, pentru Malaxa acesta era doar începutul.

Cu o viziune modernă, Malaxa construieşte din temelii, între anii 1923-1927, o uzină lângă Halta Titan. Patru ani mai târziu, industriaşul român beneficiază de prevederile legii care încuraja dezvoltarea industriei naţionale. Profitând de această lege şi asumându-şi riscuri uriaşe, încheie în acelaşi an un contract cu societatea Căile Ferate Române, pentru fabricarea unor locomotive de concepţie proprie românească.

Locomotivă Malaxa pe linia de ansamblare FOTO george-damian.ro

Cea mai performantă fabrică de material rulant din Europa

Cu avansul primit pentru contract şi cu alte credite bancare a ridicat din temelii cea mai performantă fabrică de material rulant din Europa la acea vreme, pe care a utilat-o cu 82 de maşini-unelte cumpărate din Germania. Ştia că este nevoie de experienţa inginerilor, aşa că a găsit o metodă ingenioasă de a importa tehnica germană.

Pentru începerea lucrarilor de fabricaţie a locomotivei a angajat cu contract 180 de muncitori germani calificaţi, pe o perioadă de un an şi şase luni. În mai puţin de un an, fabrica a devenit operaţională, pe porţile ei ieşind prima locomotivă. În acest timp însă, a pregatit şi pe muncitorii români, care aveau sa ia locul germanilor la încheierea termenului de contract.

Viziunea industriaşului şi priceperea sa era atât de bună încât, în 1933, în plină criza economică, Uzina Malaxa livra locomotiva cu numarul 100.

Mai mult decât atât, în anii care au urmat, până la începerea celui de-al Doilea Război Mondial, uzina a devenit una dintre cele mai productive din ţară, apreciată şi cunoscută în toată lumea. Vârful de producţie al uzinei s-a realizat în anul 1935, când s-au fabricat 93 de locomotive. În anul 1936 s-a proiectat prima locomotiva Diesel de concepţie românească, care a intrat în fabricaţie de serie şi a fost livrata CFR-ului într-un lot de 28 de exemplare în anul 1938.

Linie de strunguri de la Uzinele Malaxa FOTO george-damian.ro

Mai puţin de 20 de ani pentru a produce cea mai puternică locomotivă din Europa

Dacă Malaxa plecase de la un atelier de reparaţii, în mai puţin de 20 de ani, începând din anul 1939, marea uzină românească a fost în măsură să construiască toate tipurile de locomotive.

Potrivit sursei citate, cele din seria 151.001 de concepţie autohtonă, erau cele mai puternice din Europa la acea vreme şi au avut un succes comercial răsunător la Târgul Internaţional de la Milano din 1940. Datorită succesului în construcţia de locomotive la uzinele Reşiţa şi Malaxa, începând cu anul 1930, în Romania nu s-a mai importat nicio locomotivă.

Verificarea muniţiilor produse la Uzinele Malaxa FOTO george-damian.ro

Deşi considerat un subiect controversat, pe baza unui plan general de apărare a ţării, fabrica Malaxa a fost şi producător de muniţie de artilerie, armament şi tanchete proiectate după concepţie românească.
Uzina organizată de Malaxa, după planurile proprii, era astfel concepută încât putea să schimbe rapid producţia industrială de serie.

Malaxa şi muncitorii din fabrică

Un alt aspect prin care marele industriaş rămâne în conştiinţa naţională ca unul dintre marii români este modul prin care acesta vedea să trateze angajaţii. Malaxa le asigura salarii mai mari decât în alte uzine, asistenţă socială şi medicală, echipamente de lucru şi masă la cantină.

Împreună cu colaboratorul său, arhitectul Horia Creangă, s-au construit uzinele care au contribuit la aplicarea arhitecturii în construcţiile industriale.

Controverse

Din viaţa marelui industriaş nu lipsesc nici controversele. Alături de un alt mare industriaş român Max Auschnitt, Malaxa a fost mereu în apropierea regelui Carol al II-lea făcând parte din faimoasa Camarilă în fruntea căreia ar fi stat Elena Lupescu.

Cei doi se vor întrece, pe parcursul anilor interbelici, în a câştiga favorurile lui Carol al II-lea; mai cu seamă în timpul partidelor de pocher care aveau loc frecvent la Palat sau acasă la „Duduia” (Elena Lupescu). Unii istorici vorbesc chiar de sume primite de rege pentru a favoriza afacerile celor doi.

De altfel, Malaxa a fost considerat şi simpatizant al mişcării legionare şi finanţator al aproape tuturor partidelor politice, inclusiv al Gărzii de Fier şi al Partidului Comunist Român. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în mai 1941, Malaxa a fost acuzat de colaborare cu legionarii şi în consecinţă i-au fost sechestrate uzinele.

Malaxa şi cultura

Nicolae Malaxa a subvenţionat timp de mai mulţi ani Societatea Scriitorilor Români şi publicarea unor opere originale şi a sprijinit direct editarea monumentalei lucrări „Enciclopedia României”. Totodată, industriaşul a ajutat numeroşi tineri talentaţi, deveniţi ulterior oameni de ştiinţă recunoscuţi pe plan internaţional, cărora le-a dat burse de studii sau pe care i-a recomandat unor savanţi şi oameni de cultură din Europa.

La naţionalizarea industriei intrată în vigoare la 11 iunie 1948, i-a fost etatizat şi restul proprietăţilor. Uzinele Malaxa au fost redenumite „Uzinele 23 August” (după decembrie 1989 devenind societatea Faur SA). Comuniştii le-au transformat într-un simbol al luptei muncitorilor împotriva "exploatatorilor".

Potrivit curierulnational.ro, după naţionalizarea uzinelor, inginerul Nicolae Malaxa a fost menţinut de Guvernul comunist, ca specialist. În anul 1948, cu ocazia unei deplasari la Viena, nu s-a mai întors în ţară. Malaxa a fost acuzat de colaborare cu Garda de Fier datorită producţiei de armament din perioada războiului, fiind condamnat de regimul comunist pentru crime de război.

O data ajuns în Statele Unite, a cerut rezidenţă permanentă. În 1951, preşedintele american Nixon a încercat să introducă în Parlament o lege care să-i permită industriaşului să obţină dreptul de şedere pe teritoriul american, dar Parlamentul s-a opus. În străinătate a intrat în afaceri, dar nu a mai avut succesul dinainte. Tot în 1951, a infiinţat o corporaţie, Western Tube, în oraţul natal al lui Nixon, care însă nu a produs niciodată nimic.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: