Lucruri în întuneric

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ies din apartament într-o seară, iar pe coridor pâlpâie un bec amărât. Ca să ajung acolo unde vreau trebuie să trec printr-o zonă în care nu văd mai nimic. Ba da, văd jos o formă care ar putea fi aproximativ un gândac enorm. E un gândac cât casa şi ca să trec pe acolo trebuie să calc peste sau prin, oricum ceva neplăcut, mai ales dacă începe să se mişte.

Decid că cel mai sigur e să-mi văd de treabă. Mă întorc în apartament. Decât să mă întâlnesc cu gândacul ăla enorm, care pândeşte, mai bine găsesc ceva orice de făcut. Frica mă împarte în bucăţele. A doua zi, când plec de acasă, văd iar pata aceea pe coridorul blocului. De data asta nu am ce face, trebuie să mă apropii. Şi când o fac observ că pe podea se află de fapt o petală de trandafir, nu un gândac. Pur şi simplu o petală de trandafir care s-a scuturat probabil din buchetului unui vecin.

Într-o altă seară, la fel de fatidică şi de bucureşteană, mă duc să duc gunoiul la ghena de la etajul la care locuiesc şi ghicesc în întuneric o formă ciudată într-un colţ al încăperii. Am de luat o decizie – trebuie să fac doi paşi, să ridic capacul, să îndes gunoiul şi să mă car, dar întrebarea care se pune e: ce e mogâldeaţa din întuneric? E un şobolan? E doar o pungă? E ceva ce a fost mereu acolo şi abia acum am remarcat eu? Dacă mişcările mele o vor face şi pe fiinţa de acolo să se mişte? Ba chiar şi să ... sară la mine? Am ieşit să duc gunoiul şi iată-mă în faţa unei decizii de viaţă şi de moarte.

După ce mă gândesc mai bine, mă întorc în apartament (cu tot cu punga plină de gunoi), iau telefonul şi într-o clipă sunt înapoi în ghenă, decisă să folosesc lanterna pentru a dezveli misterul. Mă închin. N-am chef să descopăr în întuneric un şobolan turbat. Lumina telefonului îmi dezvăluie însă cu totul altceva: un porumbel zgribulit, care probabil a pătruns pe geamul deschis şi şi-a găsit un colţ călduţ, departe de ninsoarea de afară. Mă uit la porumbel şi îi zic vreo două, iar el strânge din ochi, pentru că efectiv nu-i pasă. Îmi dă voie şi să-mi arunc gunoiul, nu-l sperie nici capacul trântit, mai lipseşte doar să-mi spună să mă car, de fraieră şi de speriată ce sunt. Mă supun.

Înapoi în apartament, îmi amintesc povestea pe care o auzisem de la taică-miu de o sută de ori în copilărie. El, la rândul lui, era un copil la data întâmplărilor. Pe atunci locuia pe o stradă la capătul căreia se afla un cimitir, aşa că în fiecare seară ocolea acea zonă, de teamă. Asta până într-o seară anume, când şi-a făcut curaj şi a pornit în aventura vieţii lui, spre colţul întunecat al străzii, unde era poarta cimitirului.

În întuneric, spunea tata, a zărit în depărtare la un moment dat un personaj cu ceva în spate. După câteva secunde a realizat că acel personaj e un contur uman care are în spate ceea ce pare a fi un sicriu. A îngheţat de frică, poate a şi ţipat, poate apoi a fugit sau o fi rămas pitit după vreun stâlp de telegraf. Cert e că groaza a fost atât de mare că până şi eu o simţeam când auzeam povestea. Care totuşi nu se încheia aşa, ci cu scena imediat următoare, când forma ciudată din întuneric a trecut pe lângă el, sub înfăţişarea unui tâmplar din cartier care ducea în spate un dulap.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite