Gândacii sunt pentru totdeauna

De fiecare dată când un vecin mă surprinde uitându-mă în propria-mi cutie poştală, mă simt oarecum ciudat, am impresia că oamenii ăia se întreabă cine sunt şi ce caut acolo. Mi se pare că stau atât de puţin pe-acasă încât nimeni nu ştie, de fapt, ce fac în blocul lor.

Astfel încât, recent, pentru a-mi legitima poziţia, m-am oprit şi m-am holbat câteva minute în şir la lista de la întreţinere, până a intrat în scară o bătrână scundă, uscată, cu basma albă, a cărei figură am reţinut-o încă de acum doi ani, de când m-am mutat aici.

M-a întrebat, din prima, evident, dacă stau în bloc. I-am zis că da, normal. Şi la ce etaj? La unu. Aaaaa, la unu! Da, a dat din cap de parcă ar fi realizat cine sunt. Da, da, da. Şi, zice, aveţi probleme cu apa, în baie? Ce probleme? Nu cred că am probleme. Dar ce fel de probleme aş putea avea? Păi, mă întreabă, vă curge apă din tavan? Poftim?!, exclam eu. Nu, nu cred că îmi curge apă din tavan. De ce mă întrebaţi aşa ceva? Bătrâna se încruntă: cum de ce vă întreb? Păi deasupra dumneavoastră are medicul acela o magazie, îşi depozitează acolo tot felul de lucruri şi uneori mai face inundaţie. Dau din umeri. Nu, nu îmi curge apă din tavan, nici măcar o picătură.

Acum, după ce simt că cele 75 de secunde de conversaţie sunt suficiente, dau să plec, dar fără folos. Bătrâna îmi povesteşte că ea e şefă de scară. Că dacă am vreo problemă să o contactez. Stă în garsoniera de la etajul cinci. Stă singură, pot să o caut oricând. Eu mă mai trag doi paşi înspre scări, căci vremurile ne obligă tot mai mult să devenim anxioşi, să ne extragem din societate, să ne baricadăm seara în garsonierele de rahat în care stăm în chirie, să încuiem uşa de două ori, să o verificăm de 14, să tragem draperiile, să ascultăm toate sunetele din jur şi să nu deschidem niciodată dacă sună cineva.

Dar probleme cu gândacii aveţi?, mă mai întreabă şefa de scară. Pufnesc în râs. Dacă am probleme? Nu, nu am probleme. Ei au probleme cu mine. Că îi omor cum îi prind. Râdem amândouă. Păi înseamnă, domnişoară, că nu aţi fost acasă zilele trecute când au venit cu deratizarea. Nu, nu am fost, eu niciodată nu-s acasă. Daaaaa, au veniiiit, au stropit prin toate colţurile, puf, puf, puf, acum iar nu vom mai avea gândaci câteva săptămâni.

Eu mă mai trag doi paşi înspre scară, zâmbesc binevoitoare, îndrăznesc să şoptesc: nu ştiu, zău, de unde vin atâţia gândaci. E blocul vechi, domnişoară. E mai vechi ca noi. Gândacii sunt aici dinaintea noastră. Ştiţi, continuă bătrâna, eu uneori seara îmi fierb doi cartofi. Îi fierb ca să fac piure, ştiţi. Îl fac cu puţin ulei, nu cu lapte, că ies mai ieftin. Fierb doar doi că sunt singură şi mie îmi ajung. Aşa, şi după ce îi fierb iau apa aia clocotită şi mă duc şi o arunc la ghenă. Ca să mai opăresc din gândaci. Mă gândesc că acolo trăiesc şi arunc apa aia. Dacă am face toţi aşa, poate am mai stârpi din ei. Eu dau din umeri: daaaa, cine ştie.

Îmi spun că acum o să plec, acum e momentul, s-a creat o fantă de tăcere prin care o să mă strecor către uşa mea. Mă simt datoare să rostesc un: lăsaţi că scăpăm noi şi de gândaci cumva. O aud şoptind în urma mea: da, aşa am zis şi eu când m-am mutat în blocul ăsta, acum 50 de ani. Ne intoarcem apoi amândouă cuminţi la vieţile noastre, imaginându-ne că neputinţa de a schimba lucrurile e ceva provizoriu.