FOTO VIDEO Cel mai mare colecţionar de muzică interbelică: cinci ani, 1.500 de discuri şi mii de euro. „Totul a început de la o reclamă“
0
Mihai are 21 de ani, este student în anul al treilea la Politehnică şi vrea să lucreze în electro-energetică, pe proiectare. Tatăl, profesor de matematică, mama, secretară, el, cel mai mare colecţionar de discuri de bachelită cu muzică interbelică din România.
Într-un bloc gri din cartierul bucureştean Militari, chiar la bulevard, la etajul patru, într-un apartament modest, îngust, dar aranjat cu gust, în ultima cameră (şi cea mai mică) pe stânga, creşte de la zi la alta, exact ca într-o nebuloasă ascunsă în colţul extrem al Universului, o lume veche.
Acasă la familia Bărbulescu, este ca-n oricare alt cămin românesc normal: părinţii merg la serviciu, băiatul învaţă, trebuie să devină un mare inginer. Dar totul până la uşă, uşa de la camera lui Mihai.
Sunetul Bucureştiului de altădată, într-o cămăruţă de la bloc
În spatele ei, ca-ntr-o evadare din profanul obositor, descoperi universul pitoresc al Bucureştiului de altădată, când femeile purtau fuste şic, bărbaţii, pălărie şi baston, domnii curtau cu tandreţe domnişoarele, iar ele răspundeau cu roşu în obraji. Amorul era confesiune cu gust mieros, comicul nu trecea nici măcar o dată de respectuos, iar lumea-ntreagă era cumsecade. Oamenii aveau răbdare, umorul era calin, dragostea un simplu jind.
Este o cameră ca de cămin studenţesc meticulos aranjată, aşa arată camera lui Mihai. Pe stânga, o bibliotecă plină cu discuri, cd-uri, o staţie veche, un laptop, o staţie nouă şi peste toate, chiar în vârf, un pick-up modern, electric.
Patul de o persoană pe care doarme este casă a sute de discuri de colecţie. Cu fiecare somn, ca un paznic de noapte Mihai le veghează. Frumos aranjate în plicurile originale, stau scrise pe bachelită melodii şi cuplete comice adunate într-o colecţie de-o valoare inestimabilă, adevărat material de muzeu.
Zaraza
„Eram în clasa a zecea şi ne uitam la televizor. Au intrat reclamele şi am auzit Zaraza. Am rămas blocat, de parcă s-a declanşat ceva în mine. După un an, am aflat cine o cânta şi uite aşa am ajuns să caut. De atunci nu m-am oprit din căutare. În prezent am peste 1.500 de discuri unice şi sute de dubluri”, povesteşte bucureşteanul de 21 de ani student la Electronică în anul trei.
Foto
Video
Dan Mihai Bărbulescu pe numele lui întreg este un tânăr atipic şi timid. Are un zâmbet complex, bogat pe alocuri, ciudat alteori, privirea pătrunzătoare, ochii inteligenţi. Camera lui, atât de mică, pe atât de aranjată, este adevărat monument cultural prin valoarea inestimabilă a discurilor pe care le deţine. Pentru Mihai, valoarea constă în bucuria pe care i-o dă melodia atunci când se întoarce acasă cu un disc nou şi îl ascultă pentru prima dată.
Mai degrabă ca un adevărat inginer de sunet, lângă pat în micuţa cameră de bloc, Mihai adăposteşte un gramofon american, de salon de prin anii `20. Este tipul celor făcute pentru cei înstăriţi. Lângă el, două patefoane, ambele de fiabilitate incredibilă.
O epocă muzicală boemă
Muzica românească uşoară îşi întâlnea culmile gloriei chiar în perioada interbelică, majoritatea soliştilor imprimând atunci pe discuri de patefon. Odată cu venirea războiului avea să apună o epocă muzicală pe cât de scurtă, pe atât de boemă. Cele mai multe case de discuri nu le păstrau decât până când aveau nevoie de material brut, le topeau şi scriau alte melodii peste. Ca nişte rămăşiţe ale timpului, discuri cu marii artişti români ai vremii mai sunt câteva mii poate în lume.
Cristian Vasile, Jean Moscopol, Dorel Livianu, Manole Stroici, Gion (George Ionescu), Titi Botez, Zavaidoc, Petre Alexandru sunt doar câţiva dintre cei pe care Mihai îi caută şi a căror muzică o colecţionează, exact aşa cum un arheolog este permanent pe urmele civilizaţiilor apuse.
Mihai cumpără cu bani grei discurile, nu lipseşte nicio zi de weekend de la târg, internetul îl navighează mai tot timpul şi dacă este nevoie, pleacă şi prin ţară după ele.
Tânărul nu colecţioneză numai muzică uşoară, este pasionat până la câţiva paşi de obsesie de tot ce înseamnă disc de bachelită (strămoşul vinilinului). Printe sutele de discuri atent împachetate, mai găseşte şi câte un cuplet comic, cu Constantin Tănase sau cu D`Ayol (Mişu Cassvan), înregistrări atât de rare.
Cel mai mare colecţionar de discuri cu muzică interbelică
În 1929 apar ultimele înregistrări de cuplete comice, artiştii de muzică uşoară aveau să-i scoată complet din joc în anii 1930, când ajung în mare vogă pe piaţa românească.
Despre Moscopol şi Zavaidoc
Mihai a devenit expert în muzica anilor `20-`30 din Bucureşti. De-a lungul timpului a întâlnit fel şi fel de colecţionari, unii bătrâni, alţii oportunişti. Unii dădeau cu greu drumul discurilor ascultate atâţia ani, în fotoliu, la pahar de vin pelin, alţii nici n-au auzit de Cristian Vasile sau Titi Botez, ci doar de leul greu obţinut pe fugă, la tarabă, la târg.
Potrivit studentului nu mai există decât un singur colecţionar de anvergura lui, bucureşteanul Florin Calaianu (40 de ani), dar care nu se apropie de numărul discurilor colecţionate.
Mihai povesteşte că Jean Moscopol a fost artistul datorită căruia muzica uşoară a devenit o modă în Bucureştiul de altădată, iar Zavaidoc a fost artistul cu cea mai lungă carieră, de circa 12 ani. Pe-atunci, cei mai mulţi cântau câţiva ani. Singurul care a cântat şi în perioada de după război a fost Dorel Livianu.
O pasiune costisitoare
Valoarea muzicală a colecţiei pe care Mihai a strâns-o în peste cinci ani este inestimabilă, dar nici cea fizică nu este de lepădat. Tânărul recunoaşte că a dat şi 300 de lei pe un disc, atunci când a meritat, şi că în ultimul timp nu a mai găsit unul mai ieftin de 50 de lei. „Deşi valoarea fizică ar fi de zeci de mii de euro, n-aş putea să mă despart de ele. Eu vreau sa le păstrez, nu vreau ca melodiile să se piardă”, explică Bărbulescu. În cei peste cinci ani de când a început să le colecţioneze, Mihai spune că a investit câteva sute de milioane de lei (vechi).
Mihai este obişnuit cu trocul, de când era mai mic cumpăra fel şi fel de magnetofoane, staţii de muzică stricate din târg, le repara şi le vindea mai departe. Din totdeauna a fost îndemânatic.
Un muzeu pentru o colecţie inestimabilă
Cei care au ajuns să ştie că Mihai este colecţionar au ajuns să-l cunoască. Unii cumpără special discurile, iar cei mai mulţi au mărit foarte mult preţurile. „Cred că cel mai mult am dat 300 de lei pe un disc, era un Zavaidoc. Pe vremuri, era cel mai ascultat fiind pe populară şi atunci când prinzi un disc în stare bună, dai oricât, că merită, cele mai multe sunt foarte uzate, erau foarte ascultate”, mai explică Bărbulescu.
„Trebuie să ajungă într-un muzeu toate astea dar, înainte să ajungă acolo trebuie să fie salvate digital. Am colaborat până în prezent cu mai multe case de discuri şi am reuşit să scoatem câteva compilaţii, în jur de 1.000 de copii, acum am început să colaborez cu o firmă din Germania, tot la fel, vrem să facem o compilaţie de cântece româneşti. S-au vândut bine doar că este greu să apară astfel de CD-uri, este o nişă extrem de redusă, puţini oameni cumpără”, mai spune Mihai cu regret.
Cu toatea astea, compilaţiille care au ieşit au fost profesionist făcute, la descrierea artiştilor participând şi muzicologul Viorel Cozma.
Două discursuri rare
Mihai nu este un nostalgic, este doar un tânăr cu o pasiune rară. N-ar fi vrut să trăiască atunci, astăzi avem mii de posibilităţi, este altceva, îi plac vremurile de-acum. Ar da însă orice să-l asculte măcar o dată pe Cristian Vasile faţă-n faţă.
La plecare, Mihai ne opreşte ca din tun. A uitat să ne arate ceva. În căutarea lui nebună a reuşit să găsească şi două discuri de o raritate fabuloasă: „Despre Cultura Naţională I. E. S. Ion I. C. Brătianu Preşedintele Consiliului de Miniştrii“ şi „Idealul Creator. Muncă şi Impozite. Fragment dintr-un discurs parlamentar E. S. Nicoalea Titulescu, Ministrul Afacerilor Străine al României“.
În camera lui, sub pat, Mihai păstrează vocile a doi dintre cei mai importanţi români din istoria modernă, dar Mihai nu are timp de stat în loc, el vânează muzica.
Se încarcă comentariile...
