FOTO Oborul, de la loc de spânzurătoare la mall. Reportaj din cea mai veche piaţă a Capitalei

FOTO Oborul, de la loc de spânzurătoare la mall. Reportaj din cea mai veche piaţă a Capitalei

Tarabele comercianţilor de legume se află la parter. FOTO Adevărul

„Halele Obor, piaţa de legume, complex de îmbrăcăminte cu intrare pe bază de şpagă de peste 10.000 de dolari şi măsuţele la care vând ţiganii“. Aşa era descris Complexul Obor pe Google Maps, astă-vară. A fost o farsă a unui hacker care şi-a exprimat, efemer, opinia în online . Într-unul dintre cele mai vechi târguri ale Bucureştiului, s-au petrecut, însă, de-a lungul vremii, lucruri pe care nici nu le-aţi putea bănui.

Ştiri pe aceeaşi temă

Oborul există în târgul Bucureştilor din secolul al XVIII-lea şi, chiar şi-acum, la 300 de ani distanţă, o vizită aici e o aventură. Rând pe rând, Oborul a fost târg de animale, loc de execuţie publică, bâlci şi apoi piaţă, pentru ca de câţiva ani să fi intrat, împins de la spate, în era globalizării, sub forma unui mall.

O clădire cu scări rulante, parcare subterană, tarabe noi şi magazine cu geamuri de sticlă tronează astăzi pe locul vechii pieţe Obor. Câţiva metri mai încolo, rămăşiţele unei lumi aprope pierdute  - vechiul complex, tarabele, grătarul cu mici - reamintesc de ceea ce a fost odată Oborul.

Dacă ai fi în junglă, ţi-ai croi drumul printre liane cu o macetă. Ca să răzbaţi până-n Obor într-o zi „de târg“ sau în apropiere de Sărbători, trebuie să te înarmezi cu multă răbdare. Şi ar fi bine să fiţi echipaţi genetic cu nervi puternici şi atenţie distributivă. Pentru că gândul că „în piaţa săracului“ ar putea cumpăra ceva, orice, cu 10 sau 20 de bani mai ieftin, îi mână pe mulţi înspre aceste locuri.

Prin jungla urbană

Aşa că, dacă ai răbdare şi curaj să te avânţi în mulţimea de oameni şi cărucioare, locul ar putea deveni chiar pitoresc. Până să ajungi în piaţa propriu-zisă sau în hala Obor (situată vizavi de piaţă), străbaţi o zonă în care se vinde şi se cumpără aproape orice: ţigări (fără timbru), „telefoane, cartele, încărcătoare, avem“, şosete „şase la o sută“, dresuri, pijamale, flori, cărţi, pătrunjel „trei legături la un leu“, papiote de aţă, elastic, ace de siguranţă, caşcaval, tigăi, ardei iuţi. Direct din mână, pungă sau sac. Fără bon, fără bătăi de cap.

În toată îngesuiala, un punct de reper. E mereu aici, ai putea să-ţi dai întâlnire la „Maistru Coco – Reparaţii fermoare“, o tarabă aflată pe trotuar, mereu în acelaşi loc. Dar, dacă în sfârşit „macetele“ tale au funcţionat şi ţi-ai croit drumul până în piaţă, intri într-o lume aparte.

Una în care îţi poţi face cumpărăturile foarte ieftin. Una în care vara mai poţi găsi produse româneşti şi fructe sau legume cu gust. Una din care rişti uneori să cumperi marfă stricată. Una în care mai găseşti o urmă de autenticitate, dar rişti câteodată să nu-ţi mai găseşti portofelul.

Înainte să dau piept cu mall-ul (actuala piaţă), mă gândesc să-mi fac încălzirea în hala Obor. O clădire mare, ridicată la 1936, care adăposteşte, la rându-i, multe tarabe, galantare şi magazine. Nici pe departe atât de luminate şi salubre ca cele din noua piaţă. Însă foarte vizitate. Intru în complex pe lângă tarabele unde se vând ouă. La carton, la bucată, mai mari, mai mici. Cert e că mai ieftine ca într-un supermarket. Vânzătoarele mă îmbie verbal, de parcă ele însele abia ar fi ouat. Nu mă convinge nicuna. Nici pe chinezii aflaţi prin apropiere: „Poftiţi! Avem ouă mari cât China!“.


Trec apoi în zona de lactate şi, dacă odată credeam că aş putea trăi tot restul vieţii mele numai cu brânză, încep să mă îndoiesc din cauza mirosului. În plus, n-oi fi eu Sherlock Holmes, dar devin suspicioasă când toată lumea îmi vinde numai produse din Sibiu, cu accent de Ferentari.

Cu ochii-n telefonul care îmi anunţa un SMS, păşesc prin mulţimea de cărucioare, iar neatenţia mea e un prilej tocmai bun pentru o pensionară să-mi treacă roţile peste picior şi să mă afurisească. „Au înnebunit cu telefoanele astea“, strigă ea, iar eu i-aş putea da o replică, măcar una mică, dacă nu m-ar fi amuţit durerea.

„Iubita, îţi dau un muşchiuleţ?“

Aşa că mă îndrept spre măcelăriile aliniate pe vreo două culoare puternic luminate de neoane, dar destul de insalubre. „Iubita, îţi dau un muşchiuleţ?“, „O «scăricică», doamna?“, vânzătorii mă asaltează mult prea familiar în timp ce trec prin faţa vitrinelor, iar eu mă întreb dacă nu cumva m-am îmbrăcat prea bine. Renunţ să mă supraestimez când văd că mai toţi posibilii clienţi sunt ademeniţi aşijderea.

Mă opresc, în cele din urmă în faţa unui galantar. În timp ce cumpăr, încep o dicuţie cu vânzătorul şi-l întreb despre controalele dese, despre marfa confiscată, despre produsele stricate sau expirate pe care le vând unii comercianţi. „Calitate mai bună ca aici nu găseşti în toată ţara, da’ tre’ să ştii să cumperi carnea, îmi spune bărbatul“, dovedind un vădit spirit de negustor. „Mai sunt şi unii care vând marfă proastă sau stricată, apoi suferim toţi din cauza lor, că ne dă ăştia la televizor“, se plânge el.

După ce cumpăr şi două antricoate, omul devine tot mai deschis şi-mi mărturiseşte că vinde în măcelăria din Obor de 40 de ani. Despre vechea piaţă a auzit doar din poveştile negustorilor bătrâni, pe care i-a prins în primii ani de meserie. „Eu am venit aici pe vremea lui Ceauşescu. Erau doar câteva magazine şi marfă puţină: oase, slănină“, îşi aminteşte acesta. „Apoi a venit Revoluţia şi ne-am privatizat. Acum, de când cu criza, e greu cu atâta concurenţă. Înainte, nici nu mă uitam dacă îmi cerea cineva jumătate de kil de carne, acum dau şi 50 de grame“, conchide el, trist.

Îl părăsesc şi mă îndrept spre zona în care se vinde peşte. Nu e prima dată când sunt aici, dar mirosul mă face să-mi doresc să revin la galantarele cu lactate. Rezist. Pentru că mi-e poftă de peşte. Şi pentru că ştiu că de aici pot cumpăra, la jumătate de preţ, aceiaşi peşti din hipermarket. Un vânzător îmi confirmă: „Ce credeţi, că ăia din piaţa Floreasca sau Dorobanţi nu cumpără de la noi? E aceeaşi marfă, doar că ei o dau de trei ori mai scump.“

Bărbatul spune că are clienţi din toate categoriile sociale, iar marfa expusă pe gheaţă – de la crapi neaoşi la creveţi şi sepii – o dovedeşte. „De la noi cumpără şi săraci, şi bogaţi. Avem peşte mai ieftin sau mai scump. Trebuie să trăim şi noi. Chiria la taraba asta e de 30 de milioane pe lună (3.000 de lei – n.r.)“, îmi spune acesta arătând spre masa ce nu are nici doi metri lungime.

Despre piaţa nouă, vânzătorul nu are o părere foarte bună. Nu l-au impresionat magazinele, nici scările rulante, nici neoanele şi poate ar fi spus că noua piaţă e un fel de formă fără fond, dacă i-ar fi căzut la BAC teoria lui Titu Maiorescu. „E marfă de import şi e mai scumpă. La noi găseşti ce e mai bun“, încheie acesta.

Spiritul târgului e viu: trăieşte în grătarul cu mici

Mă pregătesc să părăsesc complexul şi să traversez cei câţiva metri de asfalt care-l despart de piaţa-mall, iar fumul de mici e un indiciu că sunt aproape de o ieşire. Da, au transformat Oborul în mall, dar n-au putut să-i grătarul cu mici. Chiar dacă acum e aproape camuflat de o terasă cu mese, unde muzica răsună din boxe, iar mititeii se mănâncă la botul... mall-ului.

Muşterii, totuşi, sunt. La coadă, un domn îşi agaţă borseta în fermoarul de la jacheta altuia şi, până se „descurcă“ cei doi, se şi creează o mică ambuscadă în mulţime. Iar micii sunt asezonaţi rapid cu glume de mitici. „O fetiţă n-ai agăţa!“, strigă un bărbat, iar replica stârneşte imediat hohote de râs. Zumzăiala de la coadă, dar şi muzica populară din boxe sunt acoperite de folclorul altei ţări, din America de Sud. E greu de spus de unde sunt artiştii îmbrăcaţi în nişte costume care combină elemente incaşe, amerindiene şi multe pene. Ei cântă, vând CD-uri şi brăţări lucrate manual, iar lumea e adunată ca odinioară la urs.

Îi las în urmă şi intru în noua piaţă. „Avem di tăti“, îmi sună în cap un vers dintr-o piesă a trupei Planeta Moldova. Aşa e şi normal, într-o piaţă. În Obor avem şi bodyguarzi. Mulţi. Încorsetaţi cu accesorii de Robocop, par stingheri printre mormanele de salată şi ridichi de la parter.

Nici la etaj, unde sunt amenajate tot felul de magazine alimentare (cu carne, mezeluri, măsline, băuturi alcoolice, dulciuri, lactate, cafea ), nu par mai în elementul lor. La fel ca mulţi dintre cei aflaţi la cumpărături, care vin, se uită, pleacă. Se plimbă cu scara rulantă, fără să fi auzit de regula staţionatului pe dreapta.

Când PR-ul pierde lupta cu pătrunjelul

Iar dacă preţurile (oricum foarte mici în comparaţie cu alte pieţe şi magazine din Bucureşti) nu sunt îndeajuns de mici, la o aruncătură de băţ, poţi cumpăra oricând legume, fructe şi verdeţuri direct de pe trotuar, dintr-o pungă uriaşă de rafie. Când PR-ul pierde lupta cu pătrunjelul, gândesc. Uneori, când sunt alergate de jandarmi, urmaşele chivuţelor de altădată îşi strâng marfa mai repede decât africanii care vând brelocuri cu Tour Eiffel, urmăriţi de poliţiştii parizieni.

Şi dacă apucă să-şi tragă sufletul, din lipsă de clienţi sau, după caz, de jandarmi, femeile îşi povestesc necazurile. „N-am mai văzut-o de mult pe-a lu’ Gelu. „Nu mai vinde aci? E la spital, cu noră-sa, i-a tăiat o ţâţă. E vai de capu’ ei, săraca“.

Pe lângă ele, oamenii şi viaţa trec mai departe. Chiar şi aici, în piaţa-mall, în locul în care acum câteva sute de ani erau aduşi, cu sentinţa atârnată de gât, condamnaţii la moarte. Unii îşi plătesc chiria pentru tarabe, alţii fentează dările mai abitir decât dribla Dobrin pe teren, însă toţi cei din piaţa Obor – cumpărători, patroni, vânzători, şmenari, tarabagiii, mitici, ţărani, gură-cască, precupeţe, speculanţi, cucoane, hoţi, pensionari, -  îşi aduc tributul zilnic într-unul dintre cele mai cunoscute locuri ale Bucureştilor de azi şi de altădată.  

Oborul de altădată

Istoria locului, a târgului şi a pieţei Obor este povestită în volumul „Străzi vechi din Bucureştiul de azi“, scris de Alexandru Ofrim şi apărut la editura Humanitas.

„Pe lângă cele două mari «târguri dinlăuntru», Târgul de Sus şi Târgul de Jos, oraşul a avut nevoie şi de un târg exterior, unde să poată fi aduse spre vânzare animale vii. La început, Târgul de afară s-a aflat în perimetrul Batiştei şi a fost mereu mutat, pe măsură ce oraşul se extindea. În anul 1786, domnitorul Nicolae Mavrocordat statorniceşte acest târg în zona pieţei Obor de astăzi“.

La vremea respectivă, Calea Moşilor de astăzi se numea Podul Târgului de afară şi făcea legătura între Curtea Domnească şi acest târg.

„Pe Podul Târgului de afară erau duşi condamnaţii la moarte, într-un car cu boi şi cu sentinţa atârnată de gât: tâlharii, calpuzanii (falsificator de bani – n.r.), trădătorii, pretendenţii la domnie, haiducii. Obiceiul era ca trupurile spânzuraţilor să fie lăsate atârnate multă vreme, pradă corbilor. În 1718, italianul Anton Maria del Chiaro semnala un obicei legat de acest loc. În drum spre spânzurătoare, condamnatul la moarte străbătea Podul Târgului de afară, unde, la «fiecare crâşmă pe lângă care va trece, toate femeile îi vor ieşi în cale cu căni pline de vin, îndemnându-l să bea vârtos, ca să nu-l cuprindă teama de moartea apropiată. Însă un lucru şi mai uimitor este că însăşi mama sau soţia osânditului, care îl însoţesc şi asistă la moartea lui, îl îndeamnă să bea, astfel încât acel biet nenorocit, ameţit de vin, îţi încheie zilele fără a-şi da seama de ce moarte piere». Execuţiile publice în zilele de târg au fost interzise de domnitorul Grigore Ghica (1822 – 1828)“.

Târgul se ţinea în această zonă de două ori pe săptămână, marţi şi vineri.

„Şi în alte părţi ale Munteniei se ţineau târguri ale Moşilor, dar cel de la Bucureşti era cel mai mare şi mai vestit. La acest târg veneau nu numai bucureştenii, ci şi ţăranii din împrejurimi; era un bun prilej de afaceri şi petrecere. Aici se juca dansul Căluşarilor, se făceau hore, cântau tarafurile de lăutari. Nu puteau să lipsească vânzătorii de turtă dulce şi de fluiere, trupele de păpuşari, ţiganii cu ursul, spectacolele cu curiozităţi (femeia cu barbă). Peste tot domnea fumul grătarelor, pe care sfârâiau fleici şi mititei“.

„La sfârşitul secolului al XIX-lea, terenul târgului a fost cumpărat de Primărie (…). Ulterior, în 1936, târgul a fost mult îngustat prin construirea Halelor Obor (care xistă şi astăzi – n.r.) şi a parcului din faţă“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Piaţa Obor este una dintre cele mai moderne din Capitală. Neculai Onţanu (primul din dreapta), la inaugurarea pieţei. FOTO Adevărul

Imagini din aceeasi galerie
  • Piaţa Obor este una dintre cele mai moderne din Capitală. Neculai Onţanu (primul din dreapta), la inaugurarea pieţei. FOTO Adevărul
  • Sute de oameni au venit la inaugurarea pieţei, în 2010. FOTO Adevărul
  • Piaţa Obor, una dintre cele mai moderne pieţe din Capitală. FOTO Adevărul
  • Tarabele comercianţilor de legume se află la parter. FOTO Adevărul
  • Târg de păsări, la Piaţa Obor, în secolul trecut. FOTO Muzeul de Istorie a Bucureştiului
  • Ceremonie religioasă în PIaţa Obor, în secolul trecut. FOTO Muzeul de Istorie a Bucureştiului
  • Viţel la proţap, în ghenă, la Piaţa Obor. FOTO Adevărul
Distribuie imaginea
citeste totul despre: