FOTO Calea Victoriei, Corso al Capitalei: prima arteră iluminată electric, primul teatru, prima staţie de taxi

FOTO Calea Victoriei, Corso al Capitalei: prima arteră iluminată electric, primul teatru, prima staţie de taxi

Sute de bucureşteni ieşeau la promenadă pe Calea Victoriei la începutul secolului X. FOTO PMB

Vechiul Pod al Mogoşoaiei a primit numele de Calea Victoriei abia după 1878, după ce trupele române au intrat în Bucureşti după victoria din Războiul de Independenţă. În perioada interbelică a devenit locul preferat de promenadă al elitei bucureştene, având un statut semipietonal. Pietonii se amestecau cu maşinile şi cu claxoanele isterice ale automobilelor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Calea Victoriei este cea mai cunoscută stradă din Bucureşti, locul unde domniţele ieşeau la plimbare printre maşini în perioada interbelică şi care în ultimii ani s-a transformat în principala arteră comercială din oraş.

Cunoscută la început sub denumirea de Uliţa cea Mare sau de Drumul Braşovului, Calea Victoriei de azi îşi datorează existenţa lui Constantin Brâncoveanu.

El este cel care, în 1692, a tăiat drum care să lege moşia sa de pe malul Dâmboviţei cu moşia de la Mogoşoaia. Acolo va construi faimosul palat de la Mogoşoaia.

Primul proiect de planificare urbană

„Atunci când a deschis noua arteră, domnitorul nu a ţinut seama de proprietăţile existente pe traseul ei: cele ale boierilor Bălăceni şi Cantacuzini, de aceea acţiunea lui poate fi considerată primul proiect de planificare urbană bucureşteană”,  scrie Alexandru Ofrim în volumul „Străzi vechi din Bucureştiul de azi”.

„Acest drum s-a născut şerpuit, spre ciuda edililor şi urbaniştilor. Dar n-au ce-i face: el urmează creasta dealului, care din Dâmboviţa porneşte spre miazănoapte – căci pe deal e uscat, în vale e baltă - şi de aceea drumul fiind pe creastă, toate străzile care ies spre apus din Calea Victoriei, până în dreptul Ateneului merg la vale. Şi râpa era mult mai repede, pe vremuri. Fiind muchie de deal, locurile erau uscate şi sănătoase şi de aceea, de-a lungul uliţei nou croite, pe terenuri întinse cât o moşie, au început boierii să-şi facă case”. Aşa descria Gheorghe Crutzescu Calea.

Podul Mogoşoaiei, şosea pavată cu bârne

Denumirea de Podul Mogoşoaei i se trage tot de la domnitorul Constantin Brâncoveanu, care, în 1692, porunceşte podirea uliţei cu bârne de lemn. Nu existau trotuare, astfel că, pe atunci, oamenii mergeau laolaltă cu trăsurile şi carele. Marele inconvenient al acestui sistem de pavare, scrie Ofrim, era faptul că bârnele se uzau destul de repede din cauza noroiului care se acumula sub ele.

Cu timpul însă, Podul Mogoşoaei devine unul dintre cele mai frecventate drumuri din Capitală. De o parte şi de alta a şoselei au apărut case boiereşti, biserici , mănăstiri, prăvălii, hoteluri, restaurante, iar mai târziu Palatul Regal şi alte instituţii de stat.

Cucoanele cumsecade nu coborau din trăsuri, pipiţele culegeau adrese, complimente, rendez-vous-uri

La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe Calea Victoriei se aflau cele mai elgante magazine, terase, cafenele şi hoteluri. Tot atunci a apărut şi faimoasa casa Capşa, un local întemeiat de doi fraţi macedo-români, Grigore şi Constantin.

Obiceiul vremii era ca toată lumea de elită care rămânea vara în Bucureşti să vie să ia îngheţată. Lucrul şic era ca cucoanele să nu se dea jos din trăsură ca să consume la o masă pe trotuar. Cucoanele stăteau în trăsuri înşirate de-a lungul trotuarului  şi erau serbite acolo, iar la mese stăteau tinerii civili sau ofiţerii şi priveau acea expoziţie de femei tinere şi nostime”, relatează Constantin Bacalbaşa. Gheorghe Crutzescu, în Bucureştii de altădată, completează: „Pe vremea aceea, femeile zise «cumsecade» se fereau vara de trotuarul de Capşa, unde erau ca pe genunchii bărbaţilor, şi treceau grăbite şi cu privirea înainte pe trotuarul din faţă, al Luvrului (unde se află azi Hotel Capitol) . Pe dinaintea meselor se plimbau «pipiţele», care treceau zâmbitoare, prinzând din zbor un compliment, o adresă, o cerere de «rendez-vous». Mă gândesc la domnii de la Capşa ca la nişte oameni fericiţi, care vorbeau de cai, de femei şi de vinuri cu foarte multă seriozitate”.

Foto
Calea Victoriei de altădată
Foto
Calea Victoriei, principala arteră a Capitalei
 

Capşa şi terasa Oteteleşanu

„Casa Capşa, care era mai mult şi decât un restaurant, şi decât o cofetărie, şi decât un hotel, contemporană s-ar fi zis cu secolul al XVIII-lea la sfârşit, se vede şi azi schimbată puţin, cu faţada ei, cu mobilierul ei, cu perdelele ei de atunci şi ar fi de dorit pentru particularităţile subtile ale Bucureştilor să nu se schimbe niciodată, în colţul unde rezidează”, scria Arghezi în „Cu bastonul prin Bucureşti”.

Tot pe Calea Victoriei se afla şi terasa Oteteleşanu, pe locul unde astăzi se află Palatul Telefoanelor. Terasa era un loc frecventat de scriitori şi artişti. Hanurile vechi mediavale au fost înlocuite cu hotelurile în stil occidental.

Primul teatru bucureştean şi prima staţie de taximetre

Pe Calea Victoriei a fost construit şi primul teatru bucureştean, în 1818, din iniţiativa domniţei Ralu, fiica domnitorului Alexandru Şuţu.

„Reprezentaţiile aveau loc în sala de la Cişmeaua Roşie (la intersecţia Căii Victoria cu General Berthlot), în repertoriu figurând piese în limba greacă. Tot pe Podul Mogoşoaiei a fost construit primul teatru naţional (pe locul vechiului han Filaret), lucrare începută în anul 1847, după planurile arhitectului austriac A. Hefft. Teatrul, cu o capacitate de 1.000 de locuri, trei rânduri de loji şi o galerie, a fost inaugurat în 1852, cu vodevilul «Zoe, sau amorul românesc». În faţa teatrului a fost amenajată o piaţă , unde aşteptau vestitele birje ale muscalilor. Tot în Piaţa Teatrului Naţional, din anul 1912, au staţionat primele cinci automobile de taximetre din Bucureşti. Grav avariat de bombardamentele viaţiei germane din 24 august 1944, Teatrul Naţional a fost demolat în anii 1945-1946, deşi putea fi refăcut”, scrie Alexandru Ofrim în „Străzi vechi din Bucureştiul de azi”.

Prima arteră iluminată electric

Seria premierelor pe Calea Victoriei continuă odată cu apariţia curentului electric. Astfel, Calea Victoriei a fost prima arteră iluminată electric din Bucureşti.

Perioada interbelică a fost, însă, perioada de glorie a arterei. În toate imaginile vremii Calea Victoriei apare aglomerată , mai ales duminică, atunci când artera devenea loc de promenadă.


„Pietonii invadau şi partea carosabilă, strecurându-se printre birjele şi automobilele care claxonau strident. Sergenţii de stradă încercau zadarnic să dirijeze circulaţia în această învălmăşeală. O vreme, pe timpul guvernării generalului Antonescu s-a încercat chiar o soluţie stranie pentru a se evita îmbulzeala care se producea mai ales în porţiunile strâmte ale Căii Victoria: a fost instituit sensul unic pentru pietoni”, mai notează Ofrim.

Frământări literare

O imagine de ansamblu a perioadei romantice asupra Căii Victoria prezintă şi Ioana Pârvulescu, în „Întoarcere în Bucureştiul interbelic”. Pe Calea Victoriei se regăsesc aproape toate personajele literare şi scriitorii. „De la Alcalay la Capşa, de la Librăria Hachette la Teatrul Naţional, de la redacţia Credinţei la garsoniera în care locuieşte cu chirie Mihail Sebastian, viaţa scriitoricească este intim legată, între războaie, de cea mai literară arteră a Bucureştiului”, notează Ioana Pârvulescu.

Calea Victoriei, semipietonală, în perioada interbelică

Scriitoarea mai citează o cronică scrisă de Valeriu Mardare, şofer profesionist şi publicist de ocazie în revista „Magazinul”, în 1930, când Calea Victoriei devine cu sens unci spre Dâmboviţa: „Dacă eşti grăbit şi nu e aglomeraţie, o poţi parcurge, cu maşina, în trei minute - şi nici atât. Ieşiţi pe această porţiune de stradă între orele douăsprezece şi unu ziua sau seara, între şapte şi opt: e o feerie, un amestec de înghesuială uimitoare. Trotuarele sunt înţesate şi pietonii umplu chiar jumătate din stradă, de amândouă părţile. Prin mijloc, pufăind, ţipând, urlând pe diferite tonuri, după diapazonul clacsoanelor, se strecoară automobilele. Roţile ating trecătorii, îi stropesc cu noroi, zi isbesc la fiecare pas - şi din secundă în secundă sunt gata să-i strivească. Dar nimeni nu se supără”.

Sistematizare criticată de Arghezi

Şi Tudor Arghezi a avut câteva cuvinte aspre în ceea ce priveşte sistematizarea circulaţiei din vremea aceea.

„Străzile principale erau surprinzător de înguste. Calea Victoriei, care-i Corso al Capitalei, suporta o circulaţie penibilă de trăsuri şi pietoni şi, într-unele puncte, trotuarele se îngustau într-atât trecerea alături a două persoane aducea aminte de fabula celor două capre întâlnite pe o punte şi neştiind căreia i se cuvine să treacă întâi”.

Ciorapi de damă şi şolduri pline

Acelaşi Valeriu Mardare surprinde un tablou al personajului colectiv de pe Calea Victoriei: „Un domn pudrat tare, rezemat de geamul cofetăriei Riegler, admiră, prin monoclu, nişte ciorapi de damă; altul, cu genunchii tremurători, nu se mai satură spionând armonia şoldurilor pline. Nicăieri, în niciun alt oraş al lumii n-ai să întâlneşti, pe o bucăţică de stradă atâtea siluete de femei adorabile”.

Fotoreporterul german Willy Pragher surprinde în 1939 o Calea Victoriei ca un loc de promenadă al bucureştenilor.

Calea Victoriei este artera principală a oraşului. E o stradă cu tradiţie, strada lumii elegante şi moderne. Este locul unde de două ori pe zi, la amiază şi seara, bucureştenii îşi fac plimbarea. Locul unde te arăţi, unde te întâlneştu cu cunoscuţii, unde afli senzaţiile zilei, unde închei afaceri şi, mai ales, unde faci cunoştinţe noi. Corso-ul acesta ia de obicei proporţii atât de mari, încât abia dacă mai rămâne pentru maşini câte un peisagiu pe mijlocul străzii”.

Calea Victoriei, semipietonală din nou

Din 2013 pe segmentul cuprins între Calea Victoriei şi bulevardul Regina Elisabeta se va reduce o bandă de circulaţie şi se vor lărgi trotuarele. Proiectul face parte din Planul Integrat de Dezvoltare Urbană (PIDU).

Autorităţile doresc să redea Calea Victoriei pietonilor la începutul anului viitor. „Se reduce o bandă de circulaţie şi se lărgesc trotuarele. Astfel de lucrări vor fi realizate pe segmentul curpins între Piaţa Victoriei şi intersecţia cu bulevardul Regina Elisabeta, cu excepţia Pieţei Palatului”, a precizat arhitectul-şef al Capitalei, Gheorghe Pătraşcu.

Calea Victoriei, în perioada interbelică. FOTO Muzeul de Istorie a Bucureștiului

Imagini din aceeasi galerie
  • Calea Victoriei, în perioada interbelică. FOTO Muzeul de Istorie a Bucureștiului
  • Calea Victoriei în perioada interbelică. FOTO Muzeul de Istorie a Bucureștiului
  • Aglomerație pe Calea Victoriei. FOTO Muzeul de Istorie a Bucureștiului
  • Terasa Oteteleșanu fotografiată din Piața Teatrului Național în 1929. FOTO Muzeul de Istorie a Bucureștiului
  • Aglomerație pe Calea Victoriei. FOTO Muzeul de Istorie a Bucureștiului
  • Teatrul Național, pe Calea Victoriei. FOTO Muzeul de Istorie a Bucureștiului
  • Calea Victoriei, în perioada interbelică. FOTO Muzeul de Istorie a Bucureștiului
  • Palatul Sturza, fosta legație rusească. Clădirea a fost în partea stângă a Guvernului actual. FOTO Muzeul de Istorie a Bucureștiului
  • Calea Victoriei, Cercul Militar. FOTO PMB.ro
  • Calea Victoriei, la Palatul Telefoanelor. FOTO PMB.ro
  • Duminica pe Calea Victoriei. FOTO PMB.ro
  • Calea Victoriei, Piața Palatului Regal. FOTO PMB.ro
Distribuie imaginea
citeste totul despre: