Fotbalul şi TV-ul, materii de BAC

Ion Creangă începe „Amintirile din copilărie” cu o frază simplă, dar cu un mesaj atât de puternic, încât orice tânăr rămâne cu ea întipărită: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele...”

Ion Creangă e studiu de Bacalaureat an de an pentru generaţiile de tineri care refuză să îşi îmbogăţească un minimum de cunoştinţe generale, măcar cât să treacă de examenul de Bac. Sunt ferm convins că tinerii de astăzi citesc mai mult mesajele de pe facebook şi twitter, sau google plus, că tot a apărut o nouă reţea de socializare, decât o carte, iar fetele, majoritatea dintre cele care nu au luat Bacalaureatul, sunt experte în citit reţete de slăbit şi tabloide, pentru a afla cum să reuşeşti în viaţă, varianta simplă. Sincer, nici nu mă miră faptul că 2011 a fost un an dezastruos, că notele au fost sub orice critică.

Examenul de Bacalaureat era o formalitate în România, mai ales după 1990, iar după 12 ani de şcoală elevul român se comportă ca şi în anii educaţiei şcolare, încercând să copieze, să „fure”, după modelul sistemului din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Ce modele să mai aibă elevii de aici? Când televiziunile promovează pseudo-vedete agramate, care pun virgulă între subiect şi predicat chiar şi atunci când vorbesc? Cu deontologii care văd un singur vinovat, care deformează şi mai mult imaginea sluţită a unui sistem de învăţământ? Asta e marea calitate a românului, să vorbească, să critice, să dea cu noroi, să îşi lucreze apropiaţii, dar când vine vorba la dat soluţii, căutăm iarăşi un alt vinovat!

Îmi amintesc că prin 1996, eram în clasa a X-a şi aveam teză la limba şi literatura română. Am fost puşi de profesoară, care era şi diriginta noastră, să compunem o poveste cu toate elementele de basm. Deşi am luat 10, am fost complexat mulţi ani de imaginaţia incredibilă a colegului meu de bancă. Atât de frumoasă a fost lucrarea lui, atât de corect scrisă din punct de vedere gramatical, încât m-am rugat de el să-mi lase caietul de teze. Îl am şi astăzi. Era o poveste cu titlul „Basmul fotbalului românesc”, cu Mircea Lucescu, împăratul blaturilor în România, dar care a învăţat să răpună Semiluna Imperiului Otoman, iar turcii se rugau la picioarele lui. Scria despre Hagi, pe care turcii îl înlocuiseră cu Allah, despre Armada Spaniolă condusă de Gică Popescu, atenţie, totul sub forma unui basm. Doamna profesoară n-a înţeles nimic şi i-a dat 3, l-a lăsat şi corigent cu menţiunea: „Să-ţi bagi minţile-n cap, băi băiatule! Să te coci la mintea aia că deocamdată o ai degeaba!”.

Păcat că al meu coleg nu a fost contemporan, ca şi elev, cu Marian Iancu, Adrian Mititelu sau Gigi Becali. Nu vreau să mă gândesc cum arăta lucrarea lui, dar dacă elevii din ziua de astăzi învaţă doar din ceea ce văd la TV, haideţi să îi punem să aleagă ca materii de Bac teme din fotbalul românesc şi cum să ajungi vedetă în România. Un profesor universitar mă întreba într-o zi, în drum spre studiourile Anetnei 1, cu cine ţin în războiul Oana-Pepe. Am râs! Nu ştiu alţii cum sunt, dar cred că Ion Creangă râde atât de tare că se aude din ceruri şi până la Humuleşti. Şi nu numai el...şi toţi cei cărora li s-a stâlcit numele prin lucrările egale cu 1,17 sau 1,20. Şi voi râdeţi? Dar nu e râsul vostru...e al sistemului.